Feeds:
Posts
Comments

Gala excelenţei

Au trecut mai bine de doi ani de când nu am mai scris nimic pe acest blog, probabil pentru că mi-am pierdut speranţa că se mai poate întâmpla ceva în această ţară. Totuşi azi s-a întâmplat ceva… Participând la Gala excelenţei organizată de PNL, mi-am dat seama că încă mai există tineri care ne fac să fim mândrii că suntem români. Fie că au ales matematică, fie chimia sau muzica, ei încă există. Doar că nu sunt băgaţi în seamă… Ne bucurăm de fiecare dată când auzim că un român a luat un premiu în străinătate sau că a obţinut rezultate deosebite, dar de fiecare dată mă întreb de ce a trebuit să părăsească ţara ca să-i fie recunoscute meritele. Mă întreb de ce acele valori pe care încă le mai avem nu le putem păstra în ţară. Să fie oare faptul că majoritatea celor care ne conduc nu dau doi bani pe aceşti oameni? De aceea oare nu încurajează performanţa? 

În România avem atâția oameni talentați… Vedem asta la aproape toate concursurile naționale și internaționale. Numai în ultimii ani am văzut români câștigând premii în Spania, Italia, Germania și în toată lumea. Angela Gheorghiu a ridicat o sală întreagă în picioare cu președintele Obama în frunte, iar în sport încă mai avem campioni, deși finanțarea nu se compară cu cea din alte țari. Şi nu mă refer doar la muzică şi sport… Aproape în fiecare universitate din Statele Unite existând un profesor român, iar Microsoft este țara românilor. Talent și inteligență nativa exita. Dar atunci, cum de am ajuns aici?

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 3,700 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 3 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Amintiri din Cairo

Zilele acestea, urmărind evenimentele din Egipt, nu am putut să nu mă gândesc la cele câteva zile petrecute în Cairo. Deși am vizitat mai multe țări arabe, Egiptul a însemnat un vis devenit realitate. Poveștile despre piramide, faraoni și zei, pe care le-am auzit de foarte multe ori în copilărie de la bunicul meu, m-au făcut să-mi doresc să vizitez această țară.

Am ajuns în Cairo în martie 2007, în mijlocul nopții. Norocul meu a fost că am fost așteptată la aeroport de unul dintre organizatorii conferinței la care urma să particip și pe care îl cunoșteam de la o altă conferință din Milano. În prima fază am fost șocată de viteza cu care se circulă. N-am participat niciodată la un raliu, dar nu cred că ar fi fost prea diferit, mai ales că mașina nu era chiar ultimul model. De fapt, în Cairo am văzut foarte multe mașini vechi. Nici când am ajuns la hotel nu am fost prea încântată, pentru că, deși era de patru stele, era cam obscur. Ajunsă în cameră, fiind destul de frig, am vrut să dau drumul la aerotermă, dar surpriză, era stricată ! Noroc că nu era un defect major, așa că am reușit să o repar destul de repede…, cu o agrafă.

Pentru că din cauza zborului am ajuns cu o zi înaintea conferinței, profesorul mi-a pus la dispoziție, mie și celorlalți doi români participanți, o mașină cu șofer, pentru a vizita Cairo. Așa că, a doua zi dimineața am plecat la drum. Ne-am propus să vizităm cele mai importante moschei, biserici și muzee, pentru că vizita la piramide și Sfinx era cuprinsă în programul social al conferinței. Am vizitat moscheile Ibn Tulun, Al-Azhar, Sultan Hasan şi Muhammad Ali. Un obiectiv important a fost Citadela lui Saladin. Situată pe un deal, aceasta adăposteşte câteva muzee şi monumente, oferind o superbă panoramă a oraşului.

Am vizitat şi câteva biserici printre care Al-Muallaqa sau biserica Sf. Gheorghe și biserica St Barbara. Interesant cum într-o singură zi am acumulat o mulţime de cunoştinţe legate atât de religia musulmană cît şi de cea creştină. Am avut mare noroc cu şoferul nostru care ar fi putut oricând concura pe un post de ghid. Timp de peste zece ore ne-a povestit cu lux de amănute istoria fiecărui colţişor al Egiptului. În plus, atunci când vorbea despre Egipt, se simţea că este mândru de ţara lui.

Alergând de la un loc la altul, nici nu ne-am dat seama că ne prinde noaptea pe drumuri. Atunci, ghidul nostru ne-a recomadat un loc “unde se mănâncă bine”. Chiar dacă era şofer la universitate, era un om simplu, aşa că ne-am trezit într-un fel de restaurant popular, în apropierea unei pieţi, în care mi-am dat seama că nu voi putea mânca nimic. Era foarte murdar, cei care vindeau erau neîngrijiţi şi nici mâncarea nu arăta prea bine. După ce ne-am aşezat la masă, nu am ştiu cum să fac să nu jignesc gazda, aşa că am spus că eu ţin cură de slabire şi că nu mănânc nimic seara. În schimb colegii mei nu au avut ce face şi s-au sacrificat.

Au urmat trei zile pline destinate conferinţei unde atmosfera era cu totul alta. Am cunoscut oameni foarte culţi şi specialişti foarte buni. Conferinţa nu s-a deosebit cu nimic de una europeană, mai ales că participanţii erau din toate colţurile lumii. Într-una din serile conferinței am fost invitaţi la o croazieră pe Nil, care a fost deosebită, mai ales că malurile erau luminate de numeroasele clădiri din apropiere. Într-o altă seară, împreună cu un grup din diverse ţări, am fost invitată acasă la profesorul care a organizat conferinţa. A fost interesant, mai ales că, lăsând la o parte stilul oriental, în acea casă existau numeroase opere de artă, iar o parte a membrilor familiei cântau la pian.

În ultima zi a conferinţei, în cadrul programului social, am vizitat Muzeul Egiptean aflat în centrul orașului, în vestita piaţă Tahrir. Muzeul are cea mai impresionantă colecție de antichități egiptene: mumiile faraonilor Ramses II și III, cea a faraonului Seti, artefactele descoperite în mormântului lui Tutankhamon, lucrări de artă antică egipteană, obiecte de cult, papirusuri, precum și o vastă selecție de artefacte romane și elene.

A urmat vizita la Muzeul papirusului unde ni s-a prezentat tehnologia de realizare a acestora şi unde tuturor, datorită varietăţii exponatelor, ne-a fost foarte greu să hotărâm ce să cumpărăm. Mie mi-a fost mai uşor pentru că, vorbind cât de cât araba, m-au luat drept libaneză şi am devenit negociator pentru o parte din colegii mei.
Dar cele mai deosebite monumente rămân totuşi piramidele și Sfinxul, aflate în suburbia Gizah. Am văzut Piramida lui Keops, una dintre minunile lumii antice. Celelalte piramide sunt situate la sud de Gizah, la Saqqara și Dashur. Într-adevăr sunt impresionante, dar nu mi-a plăcut mizeria din jur şi faptul că era plin de oameni care ofereau tot felul de servicii sau care cerşeau. Sărăcia era evidentă… Erau foarte multe grupuri de turişti şi nimic în jur nu era amenajat. Nu ştiu cum este acum…

În ultima zi, înainte de plecarea spre casă, am mai avut câteva ore la dispoziţie, şi deşi ni s-a atras atenţia să nu ieşim singuri din hotel, nu am putut să mă abţin să mai fac o plimbare prin împrejurimi.

A fost o experienţă deosebită şi consider că am fost privilegiată prin faptul că doar în câteva zile am reuşit să cunosc adevărata viaţă a poporului egipteam, atât a celor săraci, cât şi a celor bogaţi.

Ar fi foarte multe de povestit, dar mă opresc aici. Câteva dintre pozele pe care am reușit să le fac se pot vedea aici.

Crăciun fericit !

Fie ca sărbătoarea sfânta a Crăciunului să vă umple casa de dragoste, lumină,
fericire și liniște sufleteasca!

Vise spulberate

Mergând în oraș, prin diverse locuri, mă întâlnesc de multe ori cu foști studenți. Unii o duc mai bine, alții mai puțin bine. Cei care au terminat facultatea acum doi-trei ani au reușit să-și găsească locuri de muncă în concordanţă cu pregătirea lor.

Mă întristează însă faptul, că în ultima perioadă întâlnesc tot mai mulți absolvenți care lucrează pe poziții mult sub nivelul lor de pregătire sau nici măcar nu au o slujbă. Și nu mă refer aici la cei neserioși pe care îi găsim în fiecare facultate, ci la tineri care au avut rezultate bune şi care au fost preocupați de școală.

Îmi pare rău pentru că îmi amintesc cum în anul I au venit plini de speranțe, au muncit în facultate pentru a avea un viitor, iar acum îi văd din ce în ce mai triști. Nu vreau să fiu pesimistă, dar de multe ori mă pun în locul lor și mă gîndesc, dacă eu aș fi la vârsta lor, în situația de acum, ce aș face ?

Nici generația mea nu a avut parte numai de bucurii, dar noi am trăit într-un regim în care nu știam că există altceva și poate nu am simțit ceea ce simt ei acum.

Aş vrea totuși să-i încurajez și, deși am ales așa un titlu, să le insuflu speranţa că vor veni şi vremuri mai bune.

Alegeri la PNL Arad

După ani de zile de interimate, sâmbătă au avut loc alegerile la nivelul filialei PNL Arad. Lupta între cei doi candidați, Mihai Calimente și Ioan Cristina, a fost foarte strânsă. Se pare că organizațiile din județ și-au spus cuvântul, învingător ieșind, la doar 33 de voturi diferență, cel de-al doilea candidat.

Ca vicepreședinți au fost aleși Jura Ioan, Bătrânuț Claudiu, Abrudan Călin, Braiț Voicu, Vidran Dorel, Ciupe Ionel, Galiș Florin, Branc Cristian și Bercea Ioan. Deși nu sunt foarte cunoscută în județ, am reușit să ocup și eu un loc în birou.

Câteva poze realizate de unul dintre colegii noștri le puteți găsi aici.

Generația mea

Nu am scris demult pentru m-am cam săturat de tot ceea ce se întâmplă în aceasta perioadă în România. Dar ziua de astăzi nu poate trece neobservată pentru că este o zi în care s-a vorbit foarte mult de ceea ce a trăit, cu mulți ani în urmă, generația mea. Este vorba de vremurile în care, când nu ne mai rămăsese aproape nimic, cenaclul Flacăra aduna în săli de spectacole și pe stadioane, mii de tineri. Mă aflu printre cei care nu am fost niciodată la un spectacol al cenaclului. Probabil pentru că timpul meu se împărțea între școală, casă și prieteni. Mergeam mai mult la concerte simfonice și formațiile de muzică pop care veneau destul de rar în Arad. Nu eram o mare cititoare de poezii, dar puse pe muzică sunau cu totul altfel. Fiind la Școala Populară de Artă, am ajuns chiar să învăț o mică parte dintre aceste melodii.

Faptul că poetul Adrian Păunescu a plecat dintre noi, este o pierdere pe care cei de vârsta mea o simt. Pe rând, acești oameni, în special artiști, care au reprezentat ceva în vremurile în care nu mai aveam speranțe legate de libertate, au trecut în eternitate. Pe de-o parte suntem privilegiați că am fost contemporani cu ei, dar pe de altă parte, faptul că am trăit într-o epocă în care am fost privați de multe alte lucruri este probabil regretul generației mele. Suntem cei care am trecut granița dintre două epoci și care am avut parte și de bune și de rele. Dar mă întreb oarecum retoric, copiii noștri, care trăiesc într-o lume în care valorile nu mai au valoare, vor avea de cine să-și amintească ?