Feeds:
Posts
Comments

Gala excelenţei

Au trecut mai bine de doi ani de când nu am mai scris nimic pe acest blog, probabil pentru că mi-am pierdut speranţa că se mai poate întâmpla ceva în această ţară. Totuşi azi s-a întâmplat ceva… Participând la Gala excelenţei organizată de PNL, mi-am dat seama că încă mai există tineri care ne fac să fim mândrii că suntem români. Fie că au ales matematică, fie chimia sau muzica, ei încă există. Doar că nu sunt băgaţi în seamă… Ne bucurăm de fiecare dată când auzim că un român a luat un premiu în străinătate sau că a obţinut rezultate deosebite, dar de fiecare dată mă întreb de ce a trebuit să părăsească ţara ca să-i fie recunoscute meritele. Mă întreb de ce acele valori pe care încă le mai avem nu le putem păstra în ţară. Să fie oare faptul că majoritatea celor care ne conduc nu dau doi bani pe aceşti oameni? De aceea oare nu încurajează performanţa? 

În România avem atâția oameni talentați… Vedem asta la aproape toate concursurile naționale și internaționale. Numai în ultimii ani am văzut români câștigând premii în Spania, Italia, Germania și în toată lumea. Angela Gheorghiu a ridicat o sală întreagă în picioare cu președintele Obama în frunte, iar în sport încă mai avem campioni, deși finanțarea nu se compară cu cea din alte țari. Şi nu mă refer doar la muzică şi sport… Aproape în fiecare universitate din Statele Unite existând un profesor român, iar Microsoft este țara românilor. Talent și inteligență nativa exita. Dar atunci, cum de am ajuns aici?

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 3,700 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 3 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Amintiri din Cairo

Zilele acestea, urmărind evenimentele din Egipt, nu am putut să nu mă gândesc la cele câteva zile petrecute în Cairo. Deși am vizitat mai multe țări arabe, Egiptul a însemnat un vis devenit realitate. Poveștile despre piramide, faraoni și zei, pe care le-am auzit de foarte multe ori în copilărie de la bunicul meu, m-au făcut să-mi doresc să vizitez această țară.

Am ajuns în Cairo în martie 2007, în mijlocul nopții. Norocul meu a fost că am fost așteptată la aeroport de unul dintre organizatorii conferinței la care urma să particip și pe care îl cunoșteam de la o altă conferință din Milano. În prima fază am fost șocată de viteza cu care se circulă. N-am participat niciodată la un raliu, dar nu cred că ar fi fost prea diferit, mai ales că mașina nu era chiar ultimul model. De fapt, în Cairo am văzut foarte multe mașini vechi. Nici când am ajuns la hotel nu am fost prea încântată, pentru că, deși era de patru stele, era cam obscur. Ajunsă în cameră, fiind destul de frig, am vrut să dau drumul la aerotermă, dar surpriză, era stricată ! Noroc că nu era un defect major, așa că am reușit să o repar destul de repede…, cu o agrafă.

Pentru că din cauza zborului am ajuns cu o zi înaintea conferinței, profesorul mi-a pus la dispoziție, mie și celorlalți doi români participanți, o mașină cu șofer, pentru a vizita Cairo. Așa că, a doua zi dimineața am plecat la drum. Ne-am propus să vizităm cele mai importante moschei, biserici și muzee, pentru că vizita la piramide și Sfinx era cuprinsă în programul social al conferinței. Am vizitat moscheile Ibn Tulun, Al-Azhar, Sultan Hasan şi Muhammad Ali. Un obiectiv important a fost Citadela lui Saladin. Situată pe un deal, aceasta adăposteşte câteva muzee şi monumente, oferind o superbă panoramă a oraşului.

Am vizitat şi câteva biserici printre care Al-Muallaqa sau biserica Sf. Gheorghe și biserica St Barbara. Interesant cum într-o singură zi am acumulat o mulţime de cunoştinţe legate atât de religia musulmană cît şi de cea creştină. Am avut mare noroc cu şoferul nostru care ar fi putut oricând concura pe un post de ghid. Timp de peste zece ore ne-a povestit cu lux de amănute istoria fiecărui colţişor al Egiptului. În plus, atunci când vorbea despre Egipt, se simţea că este mândru de ţara lui.

Alergând de la un loc la altul, nici nu ne-am dat seama că ne prinde noaptea pe drumuri. Atunci, ghidul nostru ne-a recomadat un loc “unde se mănâncă bine”. Chiar dacă era şofer la universitate, era un om simplu, aşa că ne-am trezit într-un fel de restaurant popular, în apropierea unei pieţi, în care mi-am dat seama că nu voi putea mânca nimic. Era foarte murdar, cei care vindeau erau neîngrijiţi şi nici mâncarea nu arăta prea bine. După ce ne-am aşezat la masă, nu am ştiu cum să fac să nu jignesc gazda, aşa că am spus că eu ţin cură de slabire şi că nu mănânc nimic seara. În schimb colegii mei nu au avut ce face şi s-au sacrificat.

Au urmat trei zile pline destinate conferinţei unde atmosfera era cu totul alta. Am cunoscut oameni foarte culţi şi specialişti foarte buni. Conferinţa nu s-a deosebit cu nimic de una europeană, mai ales că participanţii erau din toate colţurile lumii. Într-una din serile conferinței am fost invitaţi la o croazieră pe Nil, care a fost deosebită, mai ales că malurile erau luminate de numeroasele clădiri din apropiere. Într-o altă seară, împreună cu un grup din diverse ţări, am fost invitată acasă la profesorul care a organizat conferinţa. A fost interesant, mai ales că, lăsând la o parte stilul oriental, în acea casă existau numeroase opere de artă, iar o parte a membrilor familiei cântau la pian.

În ultima zi a conferinţei, în cadrul programului social, am vizitat Muzeul Egiptean aflat în centrul orașului, în vestita piaţă Tahrir. Muzeul are cea mai impresionantă colecție de antichități egiptene: mumiile faraonilor Ramses II și III, cea a faraonului Seti, artefactele descoperite în mormântului lui Tutankhamon, lucrări de artă antică egipteană, obiecte de cult, papirusuri, precum și o vastă selecție de artefacte romane și elene.

A urmat vizita la Muzeul papirusului unde ni s-a prezentat tehnologia de realizare a acestora şi unde tuturor, datorită varietăţii exponatelor, ne-a fost foarte greu să hotărâm ce să cumpărăm. Mie mi-a fost mai uşor pentru că, vorbind cât de cât araba, m-au luat drept libaneză şi am devenit negociator pentru o parte din colegii mei.
Dar cele mai deosebite monumente rămân totuşi piramidele și Sfinxul, aflate în suburbia Gizah. Am văzut Piramida lui Keops, una dintre minunile lumii antice. Celelalte piramide sunt situate la sud de Gizah, la Saqqara și Dashur. Într-adevăr sunt impresionante, dar nu mi-a plăcut mizeria din jur şi faptul că era plin de oameni care ofereau tot felul de servicii sau care cerşeau. Sărăcia era evidentă… Erau foarte multe grupuri de turişti şi nimic în jur nu era amenajat. Nu ştiu cum este acum…

În ultima zi, înainte de plecarea spre casă, am mai avut câteva ore la dispoziţie, şi deşi ni s-a atras atenţia să nu ieşim singuri din hotel, nu am putut să mă abţin să mai fac o plimbare prin împrejurimi.

A fost o experienţă deosebită şi consider că am fost privilegiată prin faptul că doar în câteva zile am reuşit să cunosc adevărata viaţă a poporului egipteam, atât a celor săraci, cât şi a celor bogaţi.

Ar fi foarte multe de povestit, dar mă opresc aici. Câteva dintre pozele pe care am reușit să le fac se pot vedea aici.

Crăciun fericit !

Fie ca sărbătoarea sfânta a Crăciunului să vă umple casa de dragoste, lumină,
fericire și liniște sufleteasca!

Vise spulberate

Mergând în oraș, prin diverse locuri, mă întâlnesc de multe ori cu foști studenți. Unii o duc mai bine, alții mai puțin bine. Cei care au terminat facultatea acum doi-trei ani au reușit să-și găsească locuri de muncă în concordanţă cu pregătirea lor.

Mă întristează însă faptul, că în ultima perioadă întâlnesc tot mai mulți absolvenți care lucrează pe poziții mult sub nivelul lor de pregătire sau nici măcar nu au o slujbă. Și nu mă refer aici la cei neserioși pe care îi găsim în fiecare facultate, ci la tineri care au avut rezultate bune şi care au fost preocupați de școală.

Îmi pare rău pentru că îmi amintesc cum în anul I au venit plini de speranțe, au muncit în facultate pentru a avea un viitor, iar acum îi văd din ce în ce mai triști. Nu vreau să fiu pesimistă, dar de multe ori mă pun în locul lor și mă gîndesc, dacă eu aș fi la vârsta lor, în situația de acum, ce aș face ?

Nici generația mea nu a avut parte numai de bucurii, dar noi am trăit într-un regim în care nu știam că există altceva și poate nu am simțit ceea ce simt ei acum.

Aş vrea totuși să-i încurajez și, deși am ales așa un titlu, să le insuflu speranţa că vor veni şi vremuri mai bune.

Alegeri la PNL Arad

După ani de zile de interimate, sâmbătă au avut loc alegerile la nivelul filialei PNL Arad. Lupta între cei doi candidați, Mihai Calimente și Ioan Cristina, a fost foarte strânsă. Se pare că organizațiile din județ și-au spus cuvântul, învingător ieșind, la doar 33 de voturi diferență, cel de-al doilea candidat.

Ca vicepreședinți au fost aleși Jura Ioan, Bătrânuț Claudiu, Abrudan Călin, Braiț Voicu, Vidran Dorel, Ciupe Ionel, Galiș Florin, Branc Cristian și Bercea Ioan. Deși nu sunt foarte cunoscută în județ, am reușit să ocup și eu un loc în birou.

Câteva poze realizate de unul dintre colegii noștri le puteți găsi aici.

Generația mea

Nu am scris demult pentru m-am cam săturat de tot ceea ce se întâmplă în aceasta perioadă în România. Dar ziua de astăzi nu poate trece neobservată pentru că este o zi în care s-a vorbit foarte mult de ceea ce a trăit, cu mulți ani în urmă, generația mea. Este vorba de vremurile în care, când nu ne mai rămăsese aproape nimic, cenaclul Flacăra aduna în săli de spectacole și pe stadioane, mii de tineri. Mă aflu printre cei care nu am fost niciodată la un spectacol al cenaclului. Probabil pentru că timpul meu se împărțea între școală, casă și prieteni. Mergeam mai mult la concerte simfonice și formațiile de muzică pop care veneau destul de rar în Arad. Nu eram o mare cititoare de poezii, dar puse pe muzică sunau cu totul altfel. Fiind la Școala Populară de Artă, am ajuns chiar să învăț o mică parte dintre aceste melodii.

Faptul că poetul Adrian Păunescu a plecat dintre noi, este o pierdere pe care cei de vârsta mea o simt. Pe rând, acești oameni, în special artiști, care au reprezentat ceva în vremurile în care nu mai aveam speranțe legate de libertate, au trecut în eternitate. Pe de-o parte suntem privilegiați că am fost contemporani cu ei, dar pe de altă parte, faptul că am trăit într-o epocă în care am fost privați de multe alte lucruri este probabil regretul generației mele. Suntem cei care am trecut granița dintre două epoci și care am avut parte și de bune și de rele. Dar mă întreb oarecum retoric, copiii noștri, care trăiesc într-o lume în care valorile nu mai au valoare, vor avea de cine să-și amintească ?

Tupeul Puterii

Au trecut mai bine de zece zile de la frauda din Parlament și încă nu sunt convinsă că aceasta va fi pedepsită. Așa cum se întâmplă de obicei, cei care trișează ies la atac, acuzând cu tupeu pe oricine altcineva în afară de ei. Cred că toată lumea a remarcat tupeul Robertei Anastase când, de la tribuna Parlamentului, a anunțat cum au fost cumpărați cei din PSD. Chiar dacă ar fi fost aşa, la fel de vinovaţi sunt cei care au cumpărat plecarea din sală a deputaţilor respectivi. Dar aşa e la noi, cei care țipă mai tare tind să fie crezuţi. Am scris de multe ori că totul se întâmplă datorită inculturii politice şi a naivităţii de care mulţi dintre noi dăm dovadă. Nu vreau să învinovățesc pe nimeni, pentru că până la urmă fiecare om judecă din prisma propriilor interese. Poate că atunci când vom ajunge să gândim altfel vom avea şi o altfel de clasă politică. Dar oare când ?

Mă deranjează însă faptul că greva poliţiştilor, de altfel îndreptăţită, a făcut să pălească acest subiect. Sper totuşi ca în aceste zile el să fie reluat. Este evident că, prin modul în care se comportă cei aflaţi la putere, sunt disperaţi. N-aş vrea să exagerez, dar gesturile lor îmi amintesc de ceea ce s-a întâmplat la revoluţie. Şi dacă atunci, armata a reprezentat factorul decisiv în câştigarea revoluţiei şi schimbarea regimului, poate că acum protestele poliţiştilor vor avea, direct sau indirect, acelaşi efect.

Deși ne aflăm la început de toamnă, poate pentru a prelungi puțin vara, am deschis la Castelul de la Macea (Arad), Școala de vară “Informatica la Castel”. Într-o ambiață deosebit de placută oferită de grădina botanică din jurul castelului, până la sfârșitul săptămânii vom desfășura sesiuni științifice, mese rotunde și multe alte activități. Sperăm ca vremea să ne permită ca unele discuții să le purtăm chiar în aer liber. Pentru a îmbina informatica cu frumusețile naturii, vom organiza și în acest an un concurs de fotografie digitală. Pentru cei interesați, iată și programul.

Alte informații legate de desfășurare pot fi urmărite și pe blogul școlii de vară.

UPDATE1: Poze la Galeria foto

UPDATE2: Iată şi filmul realizat de colegii de la Universitatea Politehnică din Bucureşti.

Ieri s-a stins din viață un om de o deosebită onoare, scriitorul și publicistul Baruțu T. Arghezi, fiul lui Tudor Arghezi. L-am cunoscut în urmă cu aproape zece ani, când, împreună cu doamna Doina Arghezi, a făcut o donație universității și comunității arădene, Colecția de artă Doina și Baruțu Arghezi. A fost un om deosebit, tot timpul cu zâmbetul pe buze, în ciuda greutăților cu care s-a confruntat pe parcursul vieții. Pentru mine a fost un privilegiu că l-am cunoscut, iar ceea ce a lăsat la Arad va dăinui în amintirea lui. Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Iată și câteva date despre viața și activitatea lui Baruțu T. Arghezi: In memoriam

În a doua zi de conferință și a treia de ședere în Corfu, am avut prezentările și nu am apucat să mai fac vizite, doar să mă plimb pe malul mării până seara, târziu. Marea Ionică, ca și Marea Egee este caldă și fără prea multe valuri. De aceea nici briza nu este așa puternică cum este cea de la Marea Neagră. Deși hotelul se află printre stânci și nu poți ajunge la mare decât pe scări săpate în munte sau cu liftul, nopțile sunt plăcute, doar puțin răcoroase. Iar de pe terasa hotelului, panorama este minunată…

În ultima zi, organizatorii conferinței au hotărât să condenseze secțiunile și ne-au făcut un program social, așa cum se procedează la toate conferințele care se respectă. Așa am ajuns să vizităm Palatul Achilleion al reginei Elisabeta (Sissi) a Austriei și stațiunea Paleokastritsa. De data aceasta am avut și un ghid grec foarte bun, care, pe lângă informațiile legate de obiectivele turistice vizitate, ne-a spus o mulțime de lucruri despre vegetația, geografia, legendele insulei Corfu, obiceiurile grecilor de acum și de altă dată și chiar date legate de economia și politica Greciei. Spre bucuria noastră, a vorbit tot timpul drumului ! Iar pentru șoferii de autocare nu am decât cuvinte de laudă. Am trecut pe niște serpentine de groază, drumuri prin munți foarte înguste, pe margini de prăpăstii sau cu marea la picioare și nu am avut nicio emoție.

Palatul Achillion a fost construit în 1890 de către împărăteasa Sissi, soția lui Franz Josef, pasionată de mitologia și cultura greacă, pentru a-și arăta respectul față de poporul grec. Stabilimentului a fost numit astfel în onoarea lui Ahile, renumitul erou mitic despre care se spune că a luptat în Războiul Troian, şi ornamentat ulterior cu statuetele celor nouă muze, precum și cu o serie de reprezentări ale eroilor din Legendele Olimpului, cum ar fi cea a lui Ahile, numeroase statui ce reprezintă diverse figuri mitologice şi istorice greceşti şi romane. Grădina, situată la 150 de metri deasupra nivelului mării, oferă o privelişte spectaculoasă asupra coastei, dominând fenomenalul peisaj marin. Podul Kaizerului, construit când Kaizerul Wilhelm II al Germaniei a cumpărat Palatul Achillion ulterior asasinării lui Sissy, pentru a-şi uşura accesul la stabiliment, sau, mai curând, ceea ce a rămas din el, poate fi şi el admirat din grădini.

Am plecat apoi spre Paleokastritsa, la 26 km vest de orașul Corfu, un paradis in miniatura cu apele sale de cristal, golfuri încântătoare și vegetație luxuriantă, crescând direct din mare. După ce am făcut un tur al stațiunii, am urcat spre zona numită Bella Vista unde, de pe înălțimi, am admirat priveliștea care îmbină muntele cu marea. Spre seară ne-am întors la hotel, și deși a doua zi trebuia să plecăm, am profitat de încă o seară pe malul mării. O seară de neuitat…

Nu mi-am propus să fac politică în acest articol, dar cum să nu mă mir, când ajungând în portul orașului Corfu, după 20 de ore de mers cu autocarul și mai bine de o oră cu vaporul, aproximativ la 4 dupămasa, nu am găsit niciun taxi. Știam că grecii nu trec peste siestă nici împușcați, dar parcă în Grecia e mare criză… Deși statisticile arată că situația economică este mult mai gravă decât la noi, în afară de faptul că au crescut prețurile, nu am observat nimic. Cel puțin deocamdata… Deși se află în plin sezon turistic, magazinele se închid după prânz și se deschid o ora, două, seara. Cu excepția celor ce reprezintă firme internaționale… Terasele sunt arhipline, și am fost atentă, foarte mulți din clienți sunt greci. Mi se pare că iau totul așa de lejer, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Dar până la urmă e mai bine așa, decât stresați cum suntem noi. Grecii par mult mai calmi, cu zâmbetul pe buze tot timpul și știu cum să se distreze. Ceea ce nu e rău…

Aflându-mă la o conferință, nu am reușit să văd foarte multe, dar mi-am făcut timp pentru obiectivele cele mai importante. Numele antic al orașului Corfu este Kerkyra și este legat de simbolul zeului Poseidon, zeul mărilor. Acesta s-a îndrăgostit de frumoasa Korkyra, fiica lui Asopos și al nimfei Metope, cu care s-a căsătorit pe insula ce-i poarta numele.

În prima zi de conferință, în timpul prânzului am vizitat orașul, aflat la 4 km de hotel și am reușit să văd fortăreața venețiană și în fugă, muzeul de arheologie. Într-o altă zi am vizitat biserica Sfântului Spiridon, cunoscut ca făcător de minuni, dar nu am văzut moaștele pentru că sicriul de argint se deschide doar câteva minute după slujbă, iar programul nu mi-a permis să ajung în timp util. M-am plimbat apoi, la aproape 40 de grade, pe Espalande, cea mai mare piață din Balcani, considerată zona de promenada a orașului și am trecut în viteză pe străduțele înguste ale orașului, cu clădiri în stil venețian. Am avut noroc că la restaurantul hotelului am întâlnit un grup de chelneri români, studenți aflați la lucru, care mi-au dat câteva informații turistice prețioase.

Tot în prima zi de conferință, după deschidere și secțiunile paralele, am avut și o masă festivă, la piscina hotelului, unde organizatorii au adus o formație grecească care, în stilul lor, au întreținut atmosfera.

Pentru că programul autocarelor a fost de așa natură încât am avut o zi liberă înainte de conferință, am făcut o excursie cu vaporul de aproape o zi. Îmi place marea și nu ratez nicio ocazie de a o explora. Așa am reușit să văd Peșterile albastre (Perama Caves), de care se leagă o întreagă legendă, insulele Paxos și Anti Paxos, printre cele mai mici insule din Marea Ioniană, înconjurate de apă de culoare turcoaz și cu o vegetație deosebit de bogată. Capitală insulei Paxos, Gaios, este o localitate mică, cu multe flori sălbatice și străduțe înguste, dar pline de taverne.

Hotelul fiind situat la câteva sute de metrii de un obiectiv turistic important, manăstirea Vlacherna construita in secolul al 13-lea, unul din simbolurile insulei, am reușit să o vizitez aproape în fiecare seară, mai ales că până la ea era un dig care intra în mare. Tot acolo se află și insula Pondikoniossi (Șoarecelui) la care se ajunge în 5 minute cu barca. Dacă mă străduiam puțin, aș fi putut înota până la ea, pentru că era cam la maxim jumătate de oră de înotat de plaja hotelului, iar marea caldă și liniștită.

Tot în apropiere de hotel se afla și aeroportul orașului Corfu și de aceea am avut parte de numeroase priveliști cu avioane, spectaculoase, care păreau că aterizează în mare. Noroc că nu am probleme cu zgomotul avioanelor, pentru că altfel ar fi fost o mare problemă…

Și toate astea s-au întâmplat doar în primele două zile, așa că am profitat de fiecare minut. Restul, mâine…

Zilele acestea, după ce s-a ajuns la diminuarea salariilor, la creșterea TVA-ului și în plus la nenorocirile provocate de inundații, oare la ce ne mai putem aștepta ? Am văzut oameni triști, resemnați sau nu, dar cu toții plutind în incertitudine, probabil sperând să se mai întâmple ceva, o minune, care să-i readucă la viață. Nimeni nu mai face investiții mari, fiecare probabil se va limita la a cumpăra strictul necesar și nu știu câți își vor permite să mai meargă în concedii. Pensionarii, după ce au muncit o viață întreagă, nu-și mai văd rostul pe această lume, sinistrații nu vor mai avea un acoperiș deasupra capului, iar mulți români își vor duce viața de la o zi la alta.

Deși comparația este greu de imaginat, am mai trăit astfel de clipe, cu ani în urmă, când, fiind în Iordania, s-a declanșat războiul din Golf. Și atunci am simțit aceiași stare de nesiguranță. Majoritatea afacerilor mergeau din ce în ce mai prost și nu se investea în nimic pentru că nu se știa dacă Iordania va intra sau nu în război. În timp ce stăteam cu geamurile lipite cu bandă adezivă și ne luam minimele măsuri de siguranță împotriva exploziilor, timpul trecea. În paralel cu acestă situație, războiul continua, iar oamenii erau din ce în ce mai speriați de atacul cu arme chimice. Starea aceea de așteptare m-a copleșit, mai ales că nu știam prea multe atunci, fața ascunsă a războiului fiind mult mai complexă. Le-am aflat doar, parțial, la mult timp după încheierea războiului. Pentru că regele a rămas neutru în acest război, marile finanțatoare ale Iordaniei, Kuwaitul și Arabia Saudită și-au întrerupt în totalitate asistența economică. Situația aceasta s-a perpetuat ani de zile și doar poziția regelui care, din punctul meu de vedere, a fost gândită cu inteligență și diplomație, a făcut ca lucrurile să nu ia o turnură și mai rea. Intrarea în război a Iordaniei, având în vedere situația economică, financiară și militară, ar fi avut efecte devastatoare asupra populației.

Sunt două lumi diferite, cu situații diferite, o țară din Europa și una din Orientul Apropiat, dar care au trezit în mine sentimente asemănătoare. Dacă războiul a fost generat de o problemă de politică externă, actuala situație din România se datorează în mare parte politicii interne dezastruoase și numai nouă ne revine datoria de a-i pune capăt.

Spânul

Zilele acestea, vazând câte rele s-au întâmplat doar în ultima perioadă, mă gândeam cât de mult a păcătuit acest popor pentru ca, după 20 de ani, să aibă parte de o astfel de soartă. Cum de este posibil ca după atâția ani de așa-zisă democrație, să nu fim în stare să discernem binele de rău și să ne lăsăm păcăliți în asemenea hal ?

Probabil sub imperiul acestor gânduri, am ajuns să-mi amintesc de un personaj, care, din punctul meu de vedere, a fost pesonajul negativ al copilăriei mele. Poate că și poveștile lui Creangă au fost inspirate din viața reală și atunci nu mă mir că naivitatea este o trăsătură nativă. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar personajul la care mă refeream este Spânul, personajul negativ din povestea Harap-Alb. Obișnuiam în acea vreme să merg la Teatrul de marionete și imaginea lui mi-a rămas în minte, ani de zile, ca întruchiparea răului.

Pentru cei care nu își mai amintesc de acest personaj, deși îmi este greu să cred, iată un extras din caracterizarea existentă pe http://www.ebacalaureat.ro:

Spanul este un personaj secundar si negativ nu atat prin insusiri supranaturale, ca in basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea lui umana.

Ca personaj de basm, Spanul intruchipeaza fortele raului (raufacatorul), un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamana in lume teroare, rautate si violenta. Ca personaj real, el intruchipeaza individul perfid, deprins a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Falsificandu-si un statut social, la care altfel n-ar fi avut acces, el este, prin nastere, un om rau si de proasta conditie sociala, “vita de boz tot ragoz”.

Portretul fizic se reduce la o singura trasatura, exprimata direct, “un om span”, (barbat caruia nu-i creste barba – n.n.) naratorul sugerand concepfia populara potrivit careia unei anomalii fizice ii corespunde o deficienta caracteriala majora. Conform acestei idei stravechi, “omul insemnat” este periculos si trebuie sa te feresti de el: “De obicei, acestia (oamenii insemnati – n.n.) sunt rai, cruzi, perfizi si lingusitori” (O.Barlea).

Portretul moral reiese in mod indirect, din faptele, vorbele si atitudinea personajului, precum si din relatiile cu celelalte personaje.

…….

Dupa ce “pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai”, principiul dupa care se conduce Spanul este acela al stapanului tiran, avid de putere, considera ca slugile seamana cu animalele, “ca si intre oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii”. Din proprie experienta, stie ca “sa te fereasca Dumnezeu, cand prinde mamaliga coaja”, deoarece el, cum vede ca “i s-au prins minciunile de bune” si ca este primit cu toate onorurile de catre imparatui Verde, devine amenintator si violent cu sluga, li da o palma, cu scopul “sa faca pe Harap-Alb ca sa-i ieie si mai mult frica”. Asadar, relatia Spanului cu Harap-Alb contureaza un individ impulsiv si agresiv, cu un caracter degradant, definit prin invidie, perfidie, viclenie diabolica.

Vazandu-se ajuns urmas, la tronul imparatesc, Spanul devine arogant, dispretuitor si laudaros, toate meritele lui Harap-Alb si le insuseste el, pentru ca stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile, astfel ca acestea sa indeplineasca intocmai toate poruncile, oricat ar fi de greu de dus la bun sfarsit: “Nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. Pana l-am dat pe brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ti vin de hac. Vorba ceea: frica pazeste bostanaria. Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb cat ii lumea si pamantul”.

…….

(Maria Nastase, “Povestea lui Harap Alb”)

Nu-mi explic de ce mi-am amintit de acest personaj, dar precizez că orice asemănare cu personaje sau evenimente actuale este pur întâmplătoare.

Iată că s-a ajuns și aici! Dacă luăm în calcul ceea ce analiști economici afirmă, adică faptul că în criză nu se cresc taxele de nici un fel, iată că guvernul a considerat că acesta este soluția ideală. Desigur, în afară celei cu decapitarea pensionarilor! Am înțeles că trebuie să ne încadrăm într-un deficit bugetar de 6,8 %, că așa ne cere FMI-ul, dar deja mă gândesc la ceea ce va urma: va scădea consumul, producătorii interni, mai ales cei mici nu vor mai putea vinde, probabil vor urma și în privat disponibilizări, și evident, contribuțiile la stat vor fi și mai mici. Un scenariu cu adevărat sumbru…

Specialiștii susțin că bugetul de pensii și cel de asigurări sociale este mai mare decât contribuțiile și sunt convinsă că este așa. Dar dacă nu se iau măsuri de relansare a economiei, de scădere a fiscalității, care să ducă la crearea a noi locuri de muncă și implicit la creșterea contribuțiilor către stat, care este soluția? Pentru mine, matematic, nu iese !

Concluzia este că dacă pe lângă creșterea TVA, măsură impusă pentru a primi tranșa de la FMI, nu se vor lua și alte măsuri, cum ar fi scăderea cheltuielilor unor ministere care nu sunt vitale, măsuri reale de relansare a economiei și de încurajare a mediului privat, vom deveni o țară părăsită. Nu aș vrea să ajungem ca satul din munți pe care l-am vizitat cu ani în urmă, în care mai existau doar câteva familii de bătrâni, care se încăpățânau să rămână, doar pentru că acolo au trăit moșii și strămoșii lor.

De câteva săptămâni bune mă întâlnesc cu oameni, unii prieteni, alții simple cunoștințe, tineri și bătrâni, oameni simpli sau mai sofisticați. E adevărat că nu am vorbit cu nici un pedelist, doar dacă nu o fi fost sub acoperire ! Nu am auzit pe nici unul dintre ei să se bucure sau să fie de acord cu tăierea pensiilor, salariilor și nici cu așa-zisele măsuri de ieșire din criză promovate de actualul guvern.

Câteodată, doar din dorința de a fi rea, fără să gândesc cu adevărat așa ceva, spuneam: “așa le trebuie dacă l-au votat !” Nu cred că este cazul să menționez că mă refeream la președintele țării. Nu gândesc așa pentru că întotdeauna încerc să găsesc scuze celor care greșesc: fie că au votat în necunoștință de cauză, adică nu au fost bine informați, fie că în sărăcia lor au crezut că o pungă de zahăr și o stică de ulei îi ajută să iasă din această stare, fie că ăsta este nivelul lor de cultură, fie că au fost duși de nas, fie din interes sau din diverse alte motive. Dar de azi m-am lecuit ! Mai e cazul să spun care a fost reacția ? “Eu nu l-am votat !” Am ajuns deja să cred că cele 5 milioane de probăsescieni fie au părăsit țara, fie s-au evaporat precum teroriștii din ’89. Până când azi, printre cei care protestau în fața Palatului Parlamentului, am auzit o voce: eu l-am votat, el ne-a trădat ! Deși moțiunea de cenzură a căzut, mă simt măcar liniștită că am aflat cine l-a votat pe Băsescu !

PS. Sper că nu ați crezut, atunci când ați citit titlul, că eu l-am votat !

Ediția din acest an mi s-a părut mult mai buna decât în anii trecuți. Au fost cântece cu o linie melodică mai plăcută, mai moderne, compuse mai degrabă pentru public decât strict pentru juriu. Degeaba sunt melodii foarte complexe din punct de vedere muzical dacă nu prind la public. Pe de altă parte era evident că se va trasa harta prieteniilor și intereselor geopolitice. Asta se întâmplă în fiecare an…

Cu excepția melodiei care a câștigat, care nu mi-a plăcut deloc, primele locuri corespund aproximativ cu cele din clasamentul meu. Din punctul meu de vedere melodia celor din Danemarca trebuia să ocupe locul întâi. Probabil mi-a plăcut pentru că fundalul instrumental îmi aduce aminte de Police… Poate și Cipru merita un loc ceva mai sus în clasament, deși interpretarea nu a fost perfectă.

Cântecul câștigător, chiar dacă se potrivea interpretei, mi s-a părut prea de copii mici și nici interpretarea, mai ales în tonalitatea joasă nu a fost grozavă. Dar e doar o părere personală…

Oricum important este că România a ocupat locul trei. Măcar la Eurovision să se audă de bine de noi !

Ieri am participat la cursul festiv al Facultății de Informatică, unde ca de obicei a fost o atmosferă deosebit de emoționantă și prietenoasă. După un scurt discurs pe care l-am ținut, domnul rector a luat cuvântul și s-a adresat cu căldură absovenților. Printre altele, le-a spus că ei sunt o promoție privilegiată pentru că în acest an universitatea a împlinit 20 de ani de existență. Pentru că patronul spiritual al universității este Vasile Goldiș, i-a sfătuit să nu uite crezul acestuia “Prin noi înșine”, pentru că numai având încredere în propriile forțe, vor reuși.

A urmat cursul efectiv, care pentu prima data s-a ținut din matematică deoarece nu știu cum se întâmplă, dar majoritatea studenților sunt stresați de această disciplină. Poate că acum, colega mea a reușit să o facă mai atrăgătoare…

După mesajul șefului de an adresat absolvenților, a urmat un “remember” pregătit tot de studenți, pe care îl redau mai jos. Ceremonia s-a încheiat prin acordarea diplomelor de onoare, pe muzica lui Vangelis. Și… ședința foto !

Îmi amintesc de primul an în care majoritatea dintre ei erau entuziasmați de faptul că sunt studenți, alții puțini dezorientați, iar alții știau exact ce vor. Nu știu dacă le-am oferit tot ceea ce-și doreau, dar am încercat…Încă trei ani care au trecut atât de repede… Le doresc să aibă parte de tot ce e mai bun și să-și împlinească visele.

Ieri, anunţul premierului m-a dus cu gândul la ceea ce va însemna următoarea perioadă. Au fost oameni care au dus-o greu şi înainte de ’89, dar atunci nici nu-şi imaginau cum se poate trăi mai bine. Este foarte greu după ce te-ai obişnuit cu un anumit standard, fie el cât de jos, să ajungi şi mai jos.

Este evident că suntem în pragul unui dezastru din moment ce însăşi scrisoarea către FMI, prin măsurile propuse, se bazează pe Art. 53 din Constituţia României, care se referă la restrângerea unor drepturi doar în situaţia unor calamităţi naturale sau dezastre.
Dacă aceste măsuri vor fi până la urmă adoptate, va începe lupta pentru supravieţuire. Vor apare tensiuni între pensionari şi salariaţi, bugetari şi privaţi, părinţi şi profesori, bugetari de diverse categorii, şi uite aşa, oamenii se vor urî din ce în ce mai mult. Oricum răutatea şi invidia au ajuns la cote maxime…

Oricât aș fi de optimistă, mă întreb: ne mai poate salva ceva ?

La sfârșitul săptămânii trecute am avut o aniversare deosebită: 20 de ani de la înființarea universității. Nici nu-mi vine să cred cum au trecut anii și cât de multe s-au realizat în această perioadă. Numai acum a fost inaugurat un nou campus și o bază de practică. Mă bucur că am fost martoră la toate acestea.

Am totuși câteva repere strict legate de meseria mea. Dacă acum 15 ani aveam vreo 6 calculatoare și un minicalculator, toate din donații, în următorul an au fost achiziționate 20 de calculatoare Commodore 386 și în scurt timp primul 486. Ce vremuri ! Și ce putere slabă de calcul… Ulterior numărul calculatoarelor a crescut, iar din 2001 a fost o adevărată revoluție: au fost cumpărate câteva sute de calculatoare doar în câțiva ani… S-a înființat Departamentul de Informatică și uite așa, am ajuns la ordinul miilor de calculatoare… Iar despre Internet, în 1995 aveam prima conexiune dial-up, apoi prin linie dedicată, radio, iar acum prin fibră optică și wireless. Nici nu știu cum ne-am descurca fără toate astea…

Și așa cum s-a dezvoltat departamentul IT, așa au crescut toate. De la două facultăți s-a ajuns la nouă… Pentru mine a fost o șansă de a fi părtașă la toate acestea. Iar pe lângă acestea au crescut oameni. Unii dintre foștii studenți au devenit cadre didactice, alții au crescut odată cu universitatea, iar alții, din păcate, au dispărut dintre noi. Fiecare dintre ei a contribuit cu ceva. Nu uit nici acum ce mi-a spus primul decan atunci când am înființat Facultatea de Informatică: o facultate nu înseamnă doar clădiri și calculatoare, ci în primul rând oameni competenți. Am încercat să țin cont de aceste cuvinte în tot ceea ce am făcut.

Poate că unii blamează universitățile private, dar eu mă bucur că fac parte dintr-o astfel de universitate. Dacă promovez inițiativa privată, limitarea puterii statului și asigurarea libertății individuale, prefer să o fac din interiorul sistemului și nu doar prin vorbe goale. Orice lucru pe care îl obții mai greu este de neprețuit.

Tuturor, succes în continuare !

Ieri, la sediul PNL Arad, am participat la o conferinţă de presă în cadrul căreia am spus răspicat că ne opunem categoric reducerilor de pensii şi salarii.

Cum am putea fi de acord, ca oameni care au muncit o viaţă întreagă şi au contribuit la stat ani de zile, să ajungă, la bătrâneţe, să nu aibă altă grijă decât să se gândească cum o vor duce de la o zi la alta. Este cea mai imorală soluţie care putea fi găsită… O măsură care ne face să ne punem întrebarea, desigur retorică, ce încredere mai putem avea în acest stat ?

Pe de altă parte, nici reducerea salariilor bugetarilor nu va aduce mari câştiguri pentru că şi aici avem două categorii de bugetari: “pleava” societăţii, adică medicii, profesorii, magistraţii, funcţionarii publici, etc. şi cei care nu vor beneficia de această “binefacere”, adică angajaţii Loterie române, Tarom, CFR, Romsilva, etc. Nu am absolut nimic cu această ultimă categorie şi nu doresc nidecum să li se taie salariile, dar cred că o astfel de măsură ori se aplică la toţi, ori nu se aplică deloc. Şi iată încă o antagonizare a două subcategorii, de această dată: bugetarii de rând şi bugetarii privilegiaţi, după ce zilele trecute am asistat la încercarea de crea un conflict între bugetari şi privaţi. Probabil unii încearcă să acţioneze pe principiul dictonului “divide et impera!”

Poate că toţi am fi de acord cu unele măsuri dure, dacă am fi convinşi că ele vor avea efectul scontat şi că nu se vor aplica doar unor “privilegiaţi” ai societăţii. Dar, din documentele care apar în urma negocierilor cu FMI, nu prea se înţelege acest lucru. Faptul că s-a modificat ţinta de deficit bugetar de la 5,9 la 6,8 din PIB, iar creşterea economică previzionată de la 0,8 la 0, evidenţiază faptul că ceea ce se va aduna la buget nu va acoperi găurile din buget. Tare mi-e frică că se va recurge şi la celelalte măsuri de creştere a TVA şi a cotei unice de impozitare, dar tare m-aş bucura dacă nu voi avea dreptate, măcar de această dată !

Deşi am tendinţa să-mi fie milă de pensionari, nu o voi face pentru că asta ar însemna să ştirbesc din demnitatea lor. Sunt oameni care merită respect şi nu mila îi va ajuta să treacă peste această situaţie. Iar cei care conduc instituţiile comerciale cu capital de stat sper să aibă decenţa de a nu face cheltuieli care sfidează bunul-simţ şi pe noi toţi.

Azi am participat la o întâlnire cu preşedintele PNL, Crin Antonescu. A fost o întâlnire deschisă, mai puţin formală, în care fiecare participant şi-a putut exprima opinia atât în ceea ce priveşte viitoarele alegeri din filială, dar şi alte subiecte arzătoare, de actualitate. O discuţie liberă, aşa cum stă bine unor liberali…

Nu este pentru prima dată când îl întâlnesc pe Crin Antonescu, dar de data aceasta mi s-a părut mult mai hotărât în ceea ce vrea să facă şi mult mai apropiat de noi. Probabil am ajuns cu toţii la limita răbdării şi ne dăm seama, cel puţin aşa sper, că trebuie să fim uniţi. România nu mai are nicio şansă dacă nu facem ceva. Iar partidele, fără susţinerea cetăţenilor, nu repezintă nimic.

Recent a fost înființat pe Facebook, Clubul Bloggerilor Liberali. Sunt așteptați să se înscrie toți bloggeri, prieteni ai PNL. Deocamdata membrii clubului se vor întâlni doar la București, dar cu siguranță vor apărea astfel de inițiative și în țară.

Îi rog pe bloggerii liberali arădeni să mă contacteze, pe Facebook, pentru a ne putea organiza. Numai așa, în 2012, cuvântul nostru va conta!

De 20 de ani în România se încearcă să se facă reformă în educaţie. Iată că un nou proiect al Legii educaţiei a fost aprobat de guvern urmând a fi supus dezbaterii parlamentare. Nu vreau să mai aduc în discuţie prevederile acestei legi pentru că sunt cunoscute tuturor celor implicaţi, ci mai degrabă prefer să scriu câteva rânduri despre educaţie, în special despre ceea ce cred eu că nu merge bine.

Am să încep cu elevul pentru că el este elementul principal. Nu ştiu câţi profesori se gândesc că nu se mai pot folosi metodele de predare de acum două decenii şi că trebuie să facă cumva, să-l atragă, chiar dacă parcurgerea integrală a programei dă multă bătaie de cap multora dintre ei. Ar spune unii că, dacă ai vrea să faci lecţii interactive, nu-ţi mai termini materia în veci! Chiar şi cei care s-au gândit să-şi schimbe stilul de predare se plâng că nu au mijloacele necesare. Şi de multe ori este adevărat… Venind vorba de programă, în actualul proiect de lege se pune foarte mult accentul pe obţinerea de competenţe, ceea ce este un lucru necesar, dar nu şi suficient. Educaţia nu înseamnă doar atât. Pe lângă acumularea de cunoştinţe şi deprinderi practice trebuie să şti cum şi de unde să înveţi, să şti să gândeşti şi să te raportezi la diverse situaţii. Dar mai ales trebuie cultivat spiritul competitiv şi respectul pentru adevăratele valori.

De aceea modelele pe care le au elevii în ziua de azi, mă refer la cele negative, dar de succes, trebuie demontate pas cu pas. Ce educaţie e asta când cei cu mai puţină şcoală ajung mari oameni de afaceri, „vârfuri” ale societăţii sau chiar politicieni… O minte de copil nu poate încă discerne ce e bine şi ce e rău. Aici trebuie să intervină profesorul. Aşa văd eu educaţia…

Dacă ne referim la condiţia profesorului, oricât şi-ar dori aceştia să respecte un standard, fără o finanţare corespunzătoare a sistemului şi fără salarii decente, nu se poate! Un profesor trebuie să aibă o anumită ţinută pentru a nu deveni bătaia de joc a elevilor, trebuie în permanenţă să se documenteze pentru a nu se face de râs în faţa “isteţilor” clasei, să participe la simpozioane şi conferinţe, trebuie să-şi permită să meargă la un spectacol, adică să facă măcar parte din ceea ce numim pătura de mijloc a societăţii. Oricât de bine intenţionat ai fi, ca profesor, nu poţi să supravieţuieşti doar prin muncă voluntară, fără a avea o finanţare corectă. Vrem să ne aliniem în rândul statelor europene la performanţe, dar fără să dăm nimic… Orice performanţă înseamnă muncă şi bani. Şi ca să fie pace, profesorii să vină cu munca, statul cu banii !

Lumina și căldura Sarbatorilor de Paște să vă încălzească sufletele, să vă lumineze gândurile și să vă deschidă inimile spre iubire, credință și iertare.

Să fim mai buni, să ne bucurăm din plin de frumusețea lucrurilor care ne înconjoară și să nu uităm să fim aproape de cei dragi.

PAȘTE FERICIT !

Apel umanitar

Cazul pe care îl prezint este unul pe care îl cunosc personal şi de aceea fac apel la cei care pot să ajute. Iată care este trista poveste:

“Mă numesc Gavriluţi Vasile, sunt elev în clasa a IV-a A la Colegiul Naţional Elena Ghiba Birta din Arad şi sunt bolnav de anemie aplastică, formă foarte severă.

Ca să trăiesc trebuie să mi se facă în curând un transplant de măduvă, la Timişoara. Această procedură este foarte scumpă (20.000 €) şi de aceea am nevoie de ajutor în bani. Orice ajutor, oricât de mic, este binevenit.”

Banii pot fi depuşi la BCR Arad, cont în euro: RO37RNCB0015030284350001 sau în lei: RO26RNCB0015030284350005, pe numele Gavriluţi Dorina (tel. 0744-361725).

Vă mulţumesc pentru că vă implicaţi să salvaţi o viaţă!

Moțiune simplă

Ieri, în cadrul conferinţei de presă organizate de Organizaţia Municipală a PNL Arad, am exprimat, în numele organizaţiei, susţinerea faţă de cadrele didactice şi demersurile acestora. Spuneam atunci că PNL face tot ce este posibil pentru a-i ajuta, şi nu numai prin vorbe, ci şi prin pârghiile pe care le are opoziţia. Pentru că ştiam că PNL, sprijinit de PSD, va depune o moţiune simplă, “Educaţia – de la supravieţuire la colaps”, am prezentat cele patru probleme importante cu care se confruntă domeniul educaţiei, cuprinse în textul moţiunii.

Aici găsiţi textul complet al moţiunii (şi sursa de unde am preluat textul).

Ieri, printre valurile strârnite la televiziuni de arestarea lui Cătălin Voicu, o ştire s-a strecurat aproape neobservată: preşedintele Băsescu ia în calcul un nou împrumut de la FMI. Dacă până acum, speram, fără să am un argument, că printre celelalte ţări care încep să iasă din criză, vom fi şi noi pe undeva pe la coadă, ieri mai că am intrat în panică. Nu că nu mi-aş fi dat seama că nici una dintre măsurile actualului guvern nu vor duce la scoaterea României din criză, dar gândeam că totuşi vom ieşi cumva la liman cu banii împrumutaţi de la FMI. Acum este evident că sacul s-a golit şi guvernul este disperat de a face rost de bani. Faptul că se încearcă introducerea a tot felul de taxe nu face decât să vină în sprijinul acestei afirmaţii. Trebuie totuşi să ne declarăm fericiţi că încă dispunem de aerul pe care îl respirăm, şi ăla poluat, “la liber”!

Cred că toţi românii ar fi fost dispuşi să strângă cureau şase luni, un an, sau poate chiar mai mult, dacă ar fi văzut nişte măsuri coerente de scoatere a României din criză. Dar, dimpotrivă, împovărare şi iar împovărare! Noi taxe şi noi impozite ! Până la urmă le-am fi îndurat şi pe astea dacă nu am fi văzut cum se scurg banii pe tot felul de investiţii care, nu contest că în unele cazuri sunt necesare, dar care puteau să mai aştepte. Faptul că se ia în calcul un nou împrumut, “în caz de nevoie”, nu mă încălzeşte cu nimic. Aşa că mă întreb cu groază: intrăm în colaps ?

În această zi de sărbătoare care, pe lângă semnificația religioasă reprezintă reînvierea naturii, doresc tuturor celor care poartă nume de flori multă sănătate, să aibă parte de bucurii și împliniri, iar drumul vieții să le fie presărat numai cu flori. Într-o lume în care totul se schimbă, florile se deschid în fiecare primavară… La mulți ani!

Azi voi continua cu anii de liceu și cei de facultate, care, prin profesiorii pe care i-am avut mi-au conturat viitorul.

Fiind la un liceu teoretic, am pus accentul mai ales pe științele exacte. Am mai scris câteva articole despre profesorul de fizică, Dorel Mateș, care m-a atras în mrejele acestei discipline. Eram în stare să las deoparte orice altă activitate de duminică pentru a participa la cercul de fizică. Rezultatele au venit prin participări la olimpiade, ani de-a rândul. Dar marele câștig a fost modul în care am învățat să gândesc. La matematică am avut norocul să-l am ca profesor pe domnul Cornea, iar la engleză pe doamna profesoară Iercan care având conexiuni cu Anglia, făcea ca orele să fie o adevărată plăcere. Domnul Roz, de istorie, mi-a fost profesor, iar apoi coleg la universitate. Dânsul mi-a demonstrat că istoria poate fi învățată și logic, nu doar memorată. Pentru că am avut-o pe doamna Klemsh dirigintă, de rușine am învățat câte ceva și din chimie. La socialism, pentru că în acele vremuri făceam și așa ceva, aveam mare noroc că lecțiile se țineau într-un laborator tapetat cu lozinci, care, cu timpul, au devenit surse de inspirație pentru lucrările de control. Nu uit, că deși eram la un liceu teoretic, practica o făceam pilind de zor ornamente pentru mobilă. Pentru că de atunci aveam înclinații spre calitate, am fost descoperită de profesor și ridicată la rangul de controlor de calitate. Adică verficam ce lucrau colegii… Marea surpriză pentru mine, și cred că și pentrui domnul profesor Galea a fost limba română. După examenul de bac, înainte de a se afișa notele, m-am întâlnit cu dânsul pe stradă și m-a felicitat. Nu știam de ce pentru că eram destul de pasivă la orele de română. Am înțeles ulterior că am avut o lucrare foarte bună, despte Goga, în care am îmbinat cunoștințele despre opera acestuia cu impresii desprinse din vizita la casa memorială, realizată cu un an înainte. Probabil a rezulat nu doar o analiză literară, ci o transpunere a ceea ce am simțit vizitând acele locuri. Sunt doar câteva amintiri din anii de liceu…

La facultate, probabil cu fizica în sânge, m-am apropiat foarte mult de profesora de mecanică, care mi-a devenit după mulți ani coordonator de doctorat. Cred că a fost o simpatie reciprocă. Doamna Drăgulescu era și prorector în acea vreme și pot spune că m-a ajutat oricând am avut nevoie. Dar cu siguranță nu am fost o profitoare… Deși eram la calculatoare, la mecanică am avut numai note mari, chiar dacă la acea disciplină trecea doar un sfert de grupă. La programare l-am avut pe dl. Jurcă, un profesor bun, dar foarte sever. Până să mă prind despre ce este vorba, am luat un 4, ca ulterior să iau note mult mai mari. Oricum în facultate nu mă mai interesa decât să fiu integralistă și să învăț ce-mi place. Am avut multe discipline care nu mi-au folosit prea mult, dar probabil au creat o bază pe care am putut să clădesc. La matematică am avut-o ca profesoară pe doamna Rendi, și deși veneam cu un bagaj mare de cunoștiințe din liceu, nu m-am descurcat așa de bine. La fizică, unde profesoară ne-a fost doamna De Sabata a fost mult mai bine. Cireașa de pe tort a fost lucrarea de licență cu dl. Dragomir care era foarte sever în acea vreme. Am nimerit așa pentru că exact în perioada în care se alegeau temele, am avut primul copil și am lipsit câteva săptămâni de la școală. Așa că am proiectat tot felul de sisteme automate exact la Porțile de Fier !

Mi-au fost cu toții profesori, dar acum îi văd în primul rând ca oameni. Cu unii dintre ei m-am mai întâlnit, alții mi-au devenit colegi, iar alții au dispărut din această lume. Îmi dau seama că de la fiecare am învățat câte ceva. Poate de la unii am învățat cum nu trebuie să fiu, dar fiecare în felul lui și-a pus amprenta asupra mea.

Sunt persoane care atunci când văd manifestările profesorilor din aceste zile, se întreabă ce mai vor și aștia, iar mulți se gândesc că alții o duc și mai rău. Nici unul dintre noi nu poate ști câtă muncă se ascunde în spatele a ceea ce suntem și care sunt cei care ne-au creat destinul. Cu siguranță o parte dintre acești oameni sunt profesorii noștri.

<span>%d</span> bloggers like this: