Pentru că zilele trecute am asistat la o frumoasă ceremonie de acordare a Doctor Honoris Causa, d-lui Baruțu Arghezi și pentru că zilele acestea dânsul va implini o vârstă venerabilă, vreau să dau doar câteva detalii despre viața acestui om de cultură, despre care mulți probabil nu știu.
Batuțu T. Arghezi, s-a născut în 28.12.1925 și este fiul lui Tudor Argezi. Deși înscris inițial la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, datorită convingerilor politice, a fost închis la Jilava, și de-abia după eliberare a reușit să studieze la Institutul de Educație Fizică. Pe parcursul vieții, a fost cercetător științific, scriitor, ziarist și fotoreporter.
Din motive de sănatate a fiului, a trebuit să părăseasca țara, în 1975, când a primit azil politic. În anii petrecuți departe de țară a creionat amintirilele care îl năpădeau și care mai târziu au devenit lucrări de deosebită valoare.
După 1989 a dorit să devină util țării și astfel a luat decizia de a dona tot ceea ce a agonisit de-a lungul vieții. Așa s-a născut Colecția de artă Doina și Baruțu Arghezi, donată Universității de Vest “Vasile Goldiș” din Arad, o colecție deschisă tuturor arădenilor.
Iată și câteva cuvinte din dizertația pe care Baruțu Arghezi ar fi trebuit să o susțină, dar care datorită unei emoții nemărginite, a fost redusă la doar câteva cuvinte de mulțumire:
“M-aș numi unul dintre trăitorii celor trei sferturi de veac duse între evenimentele timpului nostru atât de zguduit de reforme și principii. Dacă mai adaug și cele aflate din experiențele tatălui meu, pot afirma că întrunesc peste o sută de ani de fapte știute , confirmate și notate, sper imparțial, cu condeiul…
………………………………..
Am cunoscut prigoana, arestul, închisoarea de la Jilava, apoi exodul spre Alpi, ca să mă bucur puțin, deși mult întârziat în durata existenței, de o serie de călătorii europene sau transatlantice… Am cunoscut dragostea părinților, dar și restricțiile impuse de ostilitățile unor regimuri totalitare. Am cunoscut averi de frumusețe și de suflet, oameni diverși, personalități de rang mare, dar și meșteri țărani, rapsozi, poeți, artiști ai penelului sau ai cortinei de teatru, tipografi, salahori sau cerșetori. Am cunoscut și detestat intriganții și borfașii de toate genurile. Am cunoscut țigani virtuoși, dar și românași care s-au țigănit urât pentru o slujbă minoră sau un salariu mizerabil… Am cunoscut bogatați avari și meschini, atât la noi, cât și prin străinătăți, dar și suflete generoase de oameni simpli, însă mult bogați în simțire și dăruire.
……………………………….
Acum, când calendarul vieții adună peste opt deceniii trăite, mă uit cu mirare cum am ajuns încă teafăr în bătaia soarelui din amurg și sub altarul cerului care devine, sub stele, impenetrabil !… Sub scăparea lunii printre norii negri ai nopții, voi depăși, desigur și eu, odată, barierele existenței, mulțumit însă că am putut lăsa măcar o dâră de cerneală pentru cei ce vor urma, ca și celor care ar mai dori să știe ce a fost “ieri” pentru ca epoca lor de “mâine” să fie ceva mai îngăduitoare cu viitorul mult sperat întotdeauna de cei mai tineri.”
Toată această perioadă am asistat consternată la tot ceea ce se întâmplă fără a mai avea măcar dispoziția de a scrie câte ceva. Am avut două tururi de alegeri prezidențiale, confruntări de toate felurile, faceri și desfaceri de guverne, vizite FMI, filme peste filme, toate în decurs de doar câteva luni.
Dar nu aceasta este marea dezamăgire, ci faptul că la 20 de ani de la revoluție, nivelul de cultură al poporului în loc să crească, a scăzut, că cinstea și corectitudinea au devenit produse de lux, că unii oameni au ajuns atât de săraci, fie din punct de vedere financiar, fie moral, încât au reușit să se vândă pentru câteva kilograme de zahăr și ulei, dar mai ales faptul că am ajuns să ne temem, chiar dacă nu avem nimic de ascuns, că ne vor fi ascultate telefoanele, că vom fi filmați chiar în casele noastre cu camere ascunse, sau că vom fi trădați de proprii prieteni. Lumea în care manelele ajung la rang de imn, iar furtul, trădarea și minciuna, calități, nu este lumea pe care mi-o doresc.
Pentru că zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la revoluție, îmi amintesc de profeția lui Brucan, dar pe zi ce trece cred că a fost doar un vis frumos la care vom continua să visăm.
Recunosc că la stabilirea titlului acestui articol m-am inspirat dintr-un post al unui coleg din blogosferă, care mi-a adus aminte de cântecul formaţiei Queen, The show must go on, dar care reprezintă şi motto-ul meu de a merge mai departe.
După o lună de campanie, în care s-au folosit tot felul de mijloace pentru a câştiga voturile alegătorilor, iată că am ajuns la marea finală. Îmi pare rău că am ratat şansa de a avea un preşedinte reprezentativ, cu coloană vertebrală, aşa cum este Crin Antonescu, dar acum lucrurile vor fi tranşate de cele două maşinării de partid. Până la urmă trebuie să recunoştem că era normal, din punct de vedere politic şi logic, ca cele mai mari partide din România să dea preşedintele. Aşa se întâmplă în toate ţările considerate democratice. Faptul că preşedintele PNL a obţinut un procent peste procentul partidului se datorează, în primul rând, calităţilor pe care le are, dar şi modului în care acesta a fost perceput de anumite categorii sociale.
Ne mai despart doar câteva zile de turul II al alegerilor prezidenţiale, în care sunt convinsă că vom asista la ultimele scene ale unui spectacol dur, şi atunci vom putea da un verdict poporului român. Vom vedea atunci dacă expresia “Unde-s doi puterea creşte” îşi păstrează semnificaţia, aşa cum s-a întâmplat de nenumătare ori de-a lungul istoriei.
Zilnic mă îngrozesc de ceea ce se întâmplă în țară, dar de data aceasta s-au întrecut limitele. Ceea ce am văzut că s-a întâmplat la Timișoara, mi-a trezit amintiri care speram că nu se vor întoarce niciodată. Modul în care a fost pregătit mitingul de la Timișoara de reprezentanții PD-L, pe de-o parte mă bucură, pentru că dacă este nevoie de așa ceva, înseamnă că populația Timișului și-a schimbat opțiunea și își dorește schimbarea. Pe de altă parte, mă întristează, pentru că nu îmi închipuiam că se vor întoarce zilele în care în România se va întâmpla așa ceva. Cei de vârsta mea își amintesc desigur cum se făceau repetiții pe terenurile de sport ale liceelor arădene sau mai mult, pe stadionul UTA. Și atunci trebuia să strigăm “Ceaușescu PCR” și alte lozinci de acest gen. Și atunci trebuia să fluturăm steaguri sau chiar să scriem cu trupurile noastre mesaje comuniste. Îmi amintesc și acum cât eram de îngrozită să fac așa ceva și că de multe ori mimam doar strigătul, fără a scoate un sunet. De cele mai multe ori, pentru orice eventualitate, erau înregistrate aplauze și urale pentru ca Ceaușescu să audă ceea ce trebuia. Îmi este imposibil, ca văzând ceea ce s-a întâmplat la Timișoara, să nu-mi amintesc acele vremuri.
Trecând într-un alt registru, mă sperie faptul că FMI a amânat acordarea următoarei tranșe a împrumutului pentru România. Și-au dat și ei seama că nu pot avea încredere într-un guvern care a fost demis și că banii se vor irosi așa cum s-au irosit și până acum, fără să se se vadă vreun efect benefic țării. Ca urmare, vor crește împrumuturile de la bănci, cu dobânzi mari, probabil de peste 10%, iar noi toți vom fi cei care, indiferent cine va fi președinte, va trebui să îi plătim. Dacă oamenii nu își dau seama nici în al doisprezecelea ceas cine este responsabil pentru toate acestea și că trebuie să depășim faza cu “fiecare popor își are conducătorul pe care îl merită”, probabil că pe zi ce trece, mă voi simți străină în țara mea.
Azi am văzut în sfârșit un tip de politician pe care foarte mulți oameni și-l doresc: cinstit, cu bun-simț, necorupt, într-un cuvânt, normal. Nici nu știu cum a reușit o astfel de persoană să se strecoare prin ițele încâlcite ale politicii românești. Am obiceiul să vorbesc cu diverse persoane despre politicieni, că doar toți românii ne pricepem la politică, și majoritatea consideră că în România sunt foarte mulți oameni care sunt buni profesioniști, corecți, cu cei șapte ani de acasă, doar că astfel de oameni nu intră în politică. Iată că totuși există și excepții.
Despre calitățile lui Crin Antonescu am putea spune că nu sunt specifice unui om politic “veritabil”. Faptul că un om politic este sincer, este chiar un defect. Dacă nu fură, nu minte, nu se îmbogățește din politică, nu înșală, nu este ipocrit și mai are și bun-simț pe deasupra, ce șanse are un astfel de om? Cred că are şansa de a schimba politica României din ultimii ani. Oameni precum Crin Antonescu sunt cei care apreciază munca, valorile și consideră că fiecare om poate ocupa un loc pe baza unor competențe pe care le posedă și nu pentru că știe cum cumpere acel loc sau cum să urnească mașinăriile în acest scop.
De aceea Crin Antonescu mă reprezintă și nu numai pe mine, ci pe toți cei care muncesc cinstit, indiferent de domeniul de activitate, și care speră că această țară mai are o șansă. Mi-a făcut plăcere să îl întâlnesc pe Crin Antonescu la Arad și m-am convins că este singurul candidat care merită să fie președinte. Discursul pe care l-a rostit la Arad îl puteți audia aici.
Azi am participat la o întâlnire la Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale legată de promovarea unui proiect de supercomputing. Este vorba de Blue Gene care a primit medalia națională pentru tehnologie și inovare în septembrie 2009, oferită de președintele SUA. A fost interesant și sper să iasă ceva util pentru universități. Așa cum au subliniat mulți colegi din țară, în România există creiere, dar nu este suficientă finanțarea pentru astfel de proiecte. Nu se mai poate face cercetare, mai ales în domenii de vârf ca biotehnologiile, energetică, medicină, fără tehnică care să permită simulări ale unor procese reale. Dacă ne gândim doar la ceea ce înseamnă acest lucru pentru studiul și tratamentul unor boli, ne dăm seama cât de legat este totul de tehnică. Mulți nu realizează ce putere de calcul este necesară pentru simularea software a unor procese atât de complexe.
Am ajuns la întâlnire doar cu câteva minute înainte pentru că în fața Ministerului Economiei era o grevă a oierilor. Ceva legat de subvenţii… Din păcate bucureștenii au început să se obișnuiască cu astfel de manifestări.
M-am uitat și cum arată Bucureștiul în campanie. Se vede unde sunt banii pentru că cele mai multe bannere și afișaje electronice sunt ocupate de candidatul din partea PD-L. Iar pe toți stâlpii din jurul Palatului Parlamentului sunt însemnele aceluiași candidat. Este sfidător !
Nu a fost ușoară hotărârea de a pleca la Viena doar pentru două zile, dar pentru că nu are nici un farmec să sărbătorești o zi de naștere în absența sărbătoritului, am făcut acest pas.
Am avut noroc pentru că au fost două zile de toamnă foarte frumoase, iar întâmplarea a făcut ca în acest weekend să se sărbătorească și ziua Austriei. De dimineață, în vizită la Primărie, am avut parte de o demonstrație a pompierilor care ridicau la nivelul unei clădiri, cu ajutorul unor macarale speciale, curioșii fără rău de înălțime. Tot în fața Primăriei era organizată o expoziție cu mașini și echipamente de urgență, iar în parcul de vis-a-vis, una cu tancuri și elicoptere. Și ca să iau într-un fel partea românilor, și austriecii sărbătoresc în piețe, doar că în loc de mici și bere, ei servesc keiser și bere. Totuși, diferența se vede la organizare și curățenie.
Am vizitat apoi, în scurtul timp pe care l-am avut, Parlamentul, Catedrala Sf. Stefan, Palatul Hofburg, Teatrul național, Școala spaniolă de echitație, Biblioteca centrală, Palatul Schonbrunn, doar pe dinafară și alte câteva obiective turistice. Deși mă așteptam să nu întâlnim prea mulți turiști, se pare că Viena rămâne o atracție continuă.
Acesta a fost doar începutul, pentru că este un oraș care merită descoperit.
Poate că, așa cum îl vedem la televizor, Eugen Nicolăescu nu este cel mai carismatic reprezentant PNL. Știam că a făcut multe pentru medici, în special pentru medicii de familie, dar nu am realizat cât de apreciat este, până nu am participat la întâlnirea cu această categorie profesională, unde efectiv a fost aplaudat cu căldură, la scenă deschisă. Deși la început și eu mă gândeam dacă este potrivit un economist la Ministerul Sănătății, după cum a purtat discuțiile la Colegiul medicilor, mi-am dat seama că este la current cu problemele din sistemul sanitar. Faptul că are consilieri din rândul medicilor dovedește modul în care a reușit să formeze o echipă care să aibă și rezultate. Sper să aibă șansa să-și continue munca.
Pentru că multe din evenimentele acestor zile se învârt în jurul cifrelor și a diverselor socoteli, vreau doar să fac o scurtă retrospectivă a deciziilor politice justificate prin cifre.
Dacă ar fi să o luăm cu începutul, prima problemă care a apărut a fost neaplicarea legii prin care urma să se mărească salariile profesorilor cu un procent de 50%. Cei care tocmai preluaseră puterea s-au scuzat că nu cunoșteau situația în cifre a țării și nu știau cât de dezastruoasă este aceasta. Povești ! Existau și acum nouă luni date statistice publice și economiști de renume pentru care aceste cifre nu reprezentau un secret. A urmat introducerea impozitului forfetar, care, după calculele savante ale guvernanților ar fi scăpat România de criză. Din păcate nici aceste socoteli nu au ieșit. În schimb aproximativ 100.000 de firme au fost suspendate.
Apoi s-au gândit să dea funcționarii publici afară. Dar nu au calculat că după plata ajutoarelor de șomaj, suma câștigată ar fi fost mai mică decât sumele risipite pe programele ministerelor tineretului, turismului și cine mai știe ce alte ministere. Iar de salarii și pensii, ba ajung, ba nu ajung banii ! Au urmat și alte calcule legate de diverse taxe, concedii fără plată și multe altele și iată că s-a ajuns la ajutoarele pentru încălzire. Dacă la început s-a afirmat că nu sunt suficienți bani pentru păstrarea plafonului de anul trecut, după nici două săptămâni au apărut banii. Din nou încurcături legislative, bâlbâieli și oameni sacrificați. Iar reducerea cuantumului pensiilor nesimțite a câtorva parlamentari ne-ar fi adus bogății nesperate! Nu că aș fi de acord cu ele, dar nu ele reprezintă salvarea României.
Probabil mai sunt și altele pe care le-am omis sau poate nu le cunosc, așa că aștept completări ! Concluzia este oricum clară: Domnilor, dacă nu suntenți buni la matematică, angajați-vă un matematician la guvern, să vă facă calculele !
În acest moment mă aflu la prezentarea menționată în titlu și voi încerca să redau pe scurt câteva din elementele specifice acestei tehnologii.
Se vorbește tot mai mult în mediile IT despre acestă soluție probabil și datorită faptului că aproximativ 89% din aplicațiile virtualizate din lume utilizează Wmware. Virtualizarea a început pe platforme x86, adică 95% din piață (Intel, AMD), tehnologia fiind preluată de la IBM în 1998 pentru procesoarele x86.
Pornind de la problemele care apar prin utilizarea echipamentelor fizice cum ar fi: căldura degajată, consumul de energie, necesarul de spațiu, asigurarea suportului, ne putem da seama că virtualizarea reprezintă o soluție. Se prezintă câteva dintre avantajele utilizării unor astfel de servere cum ar fi: flexibilitatea, posibilitatea de transferare de pe sistemele fizice pe cele virtuale, fie manual, fie printr-o caracteristică specială, protejarea la căderea hardware, securitate (se folosește un cod propriu prin vSafe). Am încercat să traduc termeni din engleză ca flexibility, rapid provision, high availability, recover, security, dar probabil nu am reușit prea bine.
Se știe că pentru recuperarea datelor, cea mai bună soluție este cea cât mai automatizată, ceea ce prin utilizarea mașinilor virtuale se poate face cu ușurință.
Acum se vorbește de Remote vMotion, adică posibilitatea de a comuta centrele de date.
Platforma care se utilizează pentru virtualizare este vSphere, în prezent exitând versiunea 4.0. Această platformă se folosește pe 37248 mașini virtuale. Dacă s-ar folosi acest număr de mașini fizice, acestea ar ocupa 3 stadioane de fotbal și ar avea un consum de 25 megawatts. Prin utilizarea soluției de virtualizare, spațiul este incomparabil mai mic, iar consumul pentru același număr de mașini virtuale, doar de 540 kilowatts. Dacă ne uităm și la preț, avantajele sunt evidente.
Acum se prezintă structura și configurația unui server care poate utiliza și această tehnologie, HP Proliant DL785. Nu mai detaliez configurația acestui server, doar faptul că se bazează pe un procesor AMD 6 core Opteron.
Facem o pauza și continuăm cu o prezentare life de virtualizare prin VMware.
Se face conectarea la un server din Viena și se prezintă modul de accesare al diverselor resurse existente pe acesta. Se pot de asemenea utiliza diverse sisteme de operare, de la cele mai vechi, până la cele mai actuale. Poate că, dacă cu ani în urmă nu ne puteam nici măcar imagina așa ceva, tehnologia a avansat în așa măsură încât astăzi este posibil. Acesta este progresul !
Deși în stradă se văd încă efectele ultimei asumări a răspunderii, iată-ne cu o nouă declarație prin care guvernul dorește să-și asume răspunderea pentru legea pensiilor. Premierul haiduc vrea să ia de la bogați și să dea la săraci. Apare la televizor și profitând de faptul că unii înțeleg mai puțin, anunță că vor scădea pensiile speciale, cele nesimțite. Dar nu pomenește nici un cuvânt depre celelalte modificări pe care le prevede legea și care, cu siguranță, vor influența negativ viața a milioane de oameni. Este încă o dovadă a lipsei de respect pe care acest guvern o are față de cetățeni.
Văzând manifestarea de azi, mi-am amintit de mitingul care a dus la izbucnirea revoluției. Nu știu ce se va întâmpla în aceste zile, dar simt că ne afundăm din ce în ce mai mult. Dacă până nu demult vorbeam doar de o criză economică, am ajuns, datorită competenței guvernanților, să intrăm într-o criză politică și socială din care nu cred că vom ieși prea repede. În timp ce alte state, e adevărat, mai dezvoltate, au anunțat că încep să iasă din criză, noi rămânem în continuare victimele unui grup de incompetenți. Nu sunt eu în măsură să-i evaluez, nici din punct de vedere profesional și nici politic, dar este suficient să analizăm efectele acestei guvernări.
Mai trebuie să avem răbdare 46 de zile și dacă nici atunci nu se va întâmpla nimic, ne merităm soarta !
După câte manevre a făcut, recunosc, deşi nu îmi face plăcere, că președintele Băsescu nu este un om prost, ba chiar unul inteligent. Numai că în loc să-și folosească această inteligență la realizarea sarcinilor care îi revin unui preşedinte prin prerogativele stabilite de constituţie, o folosește la distrugerea României, prin toate mijloacele posibile. Suntem deja martori la tot felul de mașinării, pregătite meticulos și de care ne lovim zi de zi.
După ce a lansat în dezbatere problemele majore ale României cum ar fi legalizarea consumului de droguri ușoare și a prostituției, a trecut la o alta, care în alte condiţii ar putea fi discutată, eficiența parlamentului unicameral. Poate fi o discuţia lungă, dar care trebuie purtată de specialişti. Pe mine gândul de a limita atribuţiile parlamentului prin reducerea unei camere, mă duce fără să vreau, spre imaginea dictaturii. Poate că o simplă modificarea a Legii electorale prin care să se reducă numărul de parlamentari din ambele camere ar fi suficientă.
Iată că zilele acestea s-a lansat ideea demiterii ministrului Nica, care a adus după sine un tăvălug de scenarii. Un lucru este sigur, PSD-ul şi-a îndeplinit misiunea și a venit momentul să-l arunce la coșul de gunoi, aşa cum bine ştim că a făcut-o şi cu alte partide.
Şi exemplele pot continua … Sunt curioasă care va fi următoarea mişcare şi cine va fi făcut şah mat în această competiţie.
Aseară, la sala Expo Arad a avut loc Balul liberalilor în prezenţa foştilor miniştriii Mariana Câmpeanu şi Lodovic Orban. Deşi organizatorii aşteptau un număr de până la 1000 de paticipanţi, acesta a fost depăşit cu mult.
La sosirea conducerii PNL Arad, împreună cu cei doi musafiri, s-a cântat imnul PNL, care până acum cred, fără a fi subiectivă, este cel mai frumos dintre imnurile partidelor din România. Au urmat câteva discursuri scurte, după care s-a dat drumul la distracţie. Pe Ludovic Orban l-am mai întâlnit şi cu alte ocazii, iar doamna Câmpeanu, după ce am vazut-o şi în alte ipostaze, mi-a făcut o impresie foarte bună. A apărut în numeroase emisiuni pe posturile naţionale unde a făcut faţă cu profesionalism atacurilor din partea altor partide, iar de data aceasta am cunoscut-o şi ca o femeie modestă, inteligentă şi fără fiţe.
A fost un prilej de a ne cunoşte mai bine, de a revedea prieteni dragi şi de a ne bucura de câteva momente de relaxare în faţa unei campanii care nu va fi uşoară.
Zilele acestea mă aflu la o conferinţă la Universitatea “Ovidius” din Constanța. Este un domeniu foarte interesant, fiind abordate teme de un real interes atât pentru comunitatea academică cât şi pentru întreaga societate românească, bioingineria medicală reprezentând un domeniu prioritar pentru Uniunea Europeană. Sesiunile s-au axat în principal pe tehnologii utilizate în sănătate, biotehnologii, biomateriale, procesări de imagini medicale, management sanitar, e-learning în medicină, unul dintre cele mai de vârf domenii abordate fiind telemedicină.
Este pentru prima dată când particip la o conferință care debutează cu o mică orchestră de muzică simfonică. Cu toții am fost încântați de acestă introducere cu piese ca: Monaco, Dunărea albastră, Marco Polo, de parcă am fi fost la o conferință de arte și nu una de bioinginerie. Adevărul este că majoritatea celor care au de-a face cu tehnica mai ascund câte un talent.
În aceste zile am asistat la câteva lucrări foarte interesante și mi-am întărit convingerea că îmbinarea ingineriei cu medicina va fi în viitor în topul priorităților mondiale. Până la urmă este vorba de tehnică pusă în slujba sănătății omului, începând de la lucruri simple ca evidența computerizată a datelor medicale a fiecărui cetățean şi până la sisteme complexe de comunicare în scopul rezolvării urgenţelor medicale.
Spre finalul sesiunii de ieri a fost prezentată un fel de ambulanță, o conceptie a unui pasionat de mașini și de raliuri care s-a gândit că o astfel de mașină, pe lângă echipamentul medical, trebuie să fie o mașină foarte rapidă, robustă și care să reziste la șocuri puternice. Nu am reținut prea multe date tehnice, doar că este realizată dintr-un material ca și cel din care sunt fabricate mașinile de curse, atinge 100km/h în 3,8 sec și are cam 1500 kg.
Azi o parte dintre participanți vor face o excursie în Delta Dunării cu vaporașul. Eu am mai fost și nu sunt prea încântată să merg pe vremea asta, dar pentru cei care nu au fost, mai ales pentru cei din străinătate, va fi foarte frumos. Păcat că azi este atât de frig și bate vântul… Totul pare sinistru, acum în septembrie. Doar câțiva pensionari și noi. Nici nu se compară cu vacarmul din timpul verii. Mi-a fost dor de Marea Neagră pentru că la nici o mare sau ocean la care am fost nu am simțit briza de la noi. Poate și pentru că în toată copilăria mea, până am terminat liceul, am fost în fiecare an la mare. De aceea îmi este ciudă pentru că sunt sigură că în anii următori voi merge tot la alte mări. Dacă nu era conferința nu aș fi venit nici în acest an. Degeaba marea e frumoasă, fie cu valuri, fie liniștită, pentru că mentalitatea celor care lucrează în turism a rămas ca de pe vremuri. Până și la hotelul de 4 stele la care stăm, se simte izul comunist, adică lipsă de profesionalism. Se vede pe mutrele chelnerilor că parcă le este lehamite să te servească, nimeni nu e preocupat de aspectul mâncării, la curățenia din bucătărie nici nu vreau să mă gândesc. În stațiunea părăsită, gheretele, micile dughene și terasele din jurul hotelurilor arată groaznic. Dar cel mai urât lucru este mizeria. Și aici nu este numai vina autorităților, ci și a unora care nu au nici un respect pentru ceea ce ne-a dăruit natura.
Acum trebuie să plec spre gară, așa că îmi iau adio de la mare cine știe pentru câți ani…
Dacă nu aș fi dat titlul “Culmea tupeului” unui alt articol, așa aș fi numit ceea ce se întâmplă în ținutul secuiesc. Nu sunt și nici nu vreau să par o naționalistă și cu siguranță nu am avut niciodată idei rasiste sau șoviniste (cei care mă cunosc știu asta), dar trebuie să ai tupeu să ieși să ceri autonomie teritorială și să emiți tot felul de pretenții, numite cu sfidare, drepturi. Dacă România nu a fost tolerantă și nu a acordat drepturi minoritităților, nu știu cine din Europa a făcut-o ! Orice firmă privată are dreptul să aibă o siglă, un drapel și dacă își dorește neapărat, chiar și un imn. Dar să ai pretenția ca, aflându-te în România, să impui toate acestea administrației locale, mi se pare prea mult. Îmi amintesc că, în una din vacanțele petrecute în acea zonă, deși am fost încântată de peisaj, am rămas cu un gust amar pentru că m-am simțit o străină în țara mea. Am avut în toată copilăria mea prietene unguroaice, dar din păcate nu am reușit să învăț limba maghiară.
Ceea ce s-a spus la întâlnirea secuilor este cu totul aberant, dar atâta timp cât nu se încalcă legea, cred că este mai bine să ignorăm astfel de manifestări, poate realizează că bat câmpii. Nu de alta, dar să nu atragem atenția de la alte subiecte.
Astăzi este ziua decisivă pentru legile educaţiei. În timp ce partidele se ceartă pe pachetele legislative, profesorilor li se aduce la cunoştinţă în fiecare zi, fie că li se taie sporurile, fie că trebuie să-şi ia concediu forţat sau mai rău, să-şi facă bagajele şi să plece.
Deşi profesorii îşi aşteaptă liniştiţi soarta, sindicatele ţipă că aşa nu se mai poate. Dar aude oare cineva vocea lor? Am mai văzut legi adoptate la repezeală şi până azi resimţim efectul lor.
Datorită acestul lucru mi-am exprimat poziţia, în câteva rânduri:
Sâmbăta a fost ultima zi a școlii de vară “Informatica la Castel” și nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Au fost câteva zile deosebite, în care toți cei prezenți am reușit să ne unim forțele pentru ca acest eveniment să fie, nu doar unul cu impact științific, dar și unul în care s-au legat prietenii. Toți am fost de acord că acesta este doar primul pas și am “copt” deja câteva surprize pentru viitoarea ediție. Am avut și trei premianți la concurs și ca un făcut, unul e vâlcean, unul moldovean și normal… unul ardelean. Nici că se putea mai bine, am împăcat toată țara.
Deosebit de atractiv a fost și concursul de fotografie prin care am descoperit că și informaticienii sunt artiști. De fapt eu știam…
Așa că, dragii mei colegi, vă mulțumesc pentru zilele frumoase petrecute împreună și să ne vedem cu bine vara viitoare !
Încă o serie de poze. Cele care vor fi postate în următoarele zile le veți găsi pe pagina evenimentului.
De câteva zile ne aflăm la Castelul din Macea, la o şcoală de vară intitulată sugestiv “Informatica la Castel”. În momentul în care am organizat această manifestare nu m-am gândit că vor participa specialişti din întreaga ţară şi nici că, un grup format din elevi, studenţi, cadre didactice universitare, profesori de liceu, specialişti IT din mediul economic sau doar pasionaţi ai acestui domeniu, se va închega atât de bine, ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Într-adevăr o parte dintre noi ne cunoştem de ceva ani buni, dar probabil şi atmosfera castelului şi a grădinii botanice ne-a făcut să ne apropiem mai mult.
Pentru că nu prea am avut timp să scriu despre eveniment, am să dau un link către blog-ul şcolii de vară “Informatica la Castel”.
Mâine vor fi trase concluziile, vor fi desemnaţi câştigătorii concursului ProInfo şi cel al concursului de fotografie cu tema Muzica verde la castel.
Iată şi primele poze postate de către unul dintre participanţi.
Nu ştiu care sunt originile acestei expresii, dar observ că devine din ce în ce mai actuală. Văzându-se încolţită din toate părţile, Elena Udrea şi colegii din partid au început să iasă în presă cu tot felul de acuzaţii. Cap de afiş au fost interceptările, despre care nu s-a stabilit deocamdată că ar fi legale, necunoscându-se sau nedorind să se cunoască autorii lor. Dacă doamna Udrea se consideră nevinovată, era normal să profite de dreptul de a se apăra. Ca să nu mai menţionez faptul că, conform Constituţiei, prezentarea în faţa comisiei desemnate de Parlament este chiar o obligaţie… Dar cine mai respectă Constituţia în ţara asta ?
S-a făcut atâta tam-tam despre conţinutul interceptărilor de la comisie, dar fiind ilegale, acestea nu pot constitui o bază de acuzare. Mă mir că un jurist de talia ministrului turismului nu ştie atâta lucru şi se face de râs ieşind în presă cu acuzaţii la adresa membrilor comisiei. Până la urmă, comentariile acestora nici nu erau ieşite din comun, iar pe de altă parte puteau să vorbească zile în şir dacă dovezile nu sunt clare şi evidente. Cred că nici unul dintre membri comisiei nu-şi strică imaginea acuzând doar de dragul de a acuza. Deocamdată nici nu se ştie cum se va finaliza acel raport, aşa că nu înţeleg de ce se încearcă discreditarea lor cu orice chip. Până la urmă doar justiţia este în măsură să facă dreptate ! Deşi este destul de greu, acesta este un lucru în care fiecare român ar trebui să creadă.
De când la conducere se află acest guvern, încerc să găsesc o logică a acţiunilor sale. M-am săturat să scriu despre haosul care domneşte, dar mi se pare din ce în ce mai grav, pentru că pe zi ce trece nu mai înţeleg nimic, nu văd nici o direcţie, nici o acţiune, nimic ! Nici măcar FMI nu a solicitat din partea guvernului nişte măsuri punctuale, ci doar de ordin general, cum ar fi scăderea cheltuielilor. Dar cum să le scazi într-un mod în care populaţia să fie cât mai puţin afectată, e o problemă care în fiecare zi are alte soluţii.
Iată câteva exemple care mi se par cu totul ilogice.
Dacă, cu câteva săptămâni în urmă se spunea că este posibil să nu mai fie suficienţi banii pentru plata salariilor şi pensiilor, zilele trecute se anunţă cu surle şi trâmbiţe că vor creşte pensiile. Pe de altă parte salariaţii de la stat se întreabă dacă mâine vor mai avea un loc de muncă sau dacă vor mai putea trăi decent din salariul pe care îl vor lua. Aici poate a existat un dram de gândire, dar desigur, în interes electoral, pentru că dacă este să punem în balanţă numărul pensionarilor, care de obicei sunt conştincioşi şi merg la vot şi numărul disponibilizaţilor, este clar că balanţa înclină spre prima categorie. Dacă se aplică varianta cu scăderea salariilor, indirect prin intermediul concediilor fără plată, la toţi bugetarii, atunci nu mai sunt sigură.
Legat de posibilele disponibilizări, din nou mister ! Care sunt criteriile care se aplică la selecţia celor daţi afară ? Dacă până în prezent nu există astfel de criterii de performanţă, degeaba se inventează acum, pentru că poate apărea foarte uşor acuzaţia că acestea sunt create pentru a favoriza anumite persoane. În plus, aceste criterii ar trebui să fie stabilile pe nişte principii unitare, chiar dacă ele vor fi diferite de la un sector la altul. Dar ce le pasă lor ? Altă întrebare: a făcut cineva un calcul în ceea ce priveşte diferenţa dintre salariile acestor oameni (care sigur nu vor fi cei din vârful piramidei) şi ajutorul de şomaj pe care statul trebuie să îl acorde acestora? Merită oare ? Mă deranjează că peste noapte apar tot felul de soluţii, dar nu vine nimeni, cu un creion şi o hârtie în mână, să ne spună cât se câştigă în urma acestor măsuri, bine-nţeles după ce se iau în calcul toate implicatiile posibile. Apar unii şi alţii la televizor să ne explice, dar nu ne spun decât poveşti de adormit copiii.
Faptul că oamenii vor câştiga mai puţin va reduce consumul. Este bine ? Nu intrăm într-un vârtej fără scăpare ? Nu sunt economistă, dar îmi pun logic nişte întrebări.
Să nu mai amintim faptul că se doreşte reducerea personalului sau trimiterea lui în concedii fără plată, iar unele ministere, e drept, justificând bugetele aprobate, nu mai ştiu pe ce să împrăştie banii.
Mă bucur totuşi că o parte din guvernanţi încep să recunoască, chiar dacă cu jumătate de gură, că unele măsuri, cum ar fi introducerea impozitului minim, nu sunt tocmai potrivite pentru perioade de criză.
Iar despre încăpăţânarea cu asumarea răspunderii nu mai zic nimic. Doar că nu se poate ca legile educaţiei să treacă, aşa, ca gâsca prin apă. Nu mă încălzeşte cu nimic faptul că cei care îşi asumă răspunderea vor recunoaşte odată că au greşit. Mi se pare foarte important ca aceste legi să fie dezbătute în parlament.
Ar mai fi multe exemple, dar este foarte clar că această guvernare pesedisto-pedelistă, prin măsurile propuse, se balansează de la stânga la dreapta şi nu cred că îşi va găsi în curând echilibrul.
Azi a venit rândul orașului Rhodos (vechi) de a fi explorat. De data aceasta, eu și colega mea din Timișoara, am luat-o pe cont propriu, înarmate cu hărți și ceva documentație.
Ca un scurt istoric, orașul Rhodos, capitala Dodecanezului, a făcut parte din Imperiul Roman și Bizantin, înainte de a fi cucerit de cavalerii ioaniți, care au ocupat insula între 1306-1519. Au urmat stăpânirile otomană și italiană. Orașul Rhodos este locuit de peste 2400 de ani. Cetatea medievală este dominată de Palatul Marilor Maeștri și se leagă de cel nou prin portul Mandraki, străjuit la intrare de o ciută și un cerb, simbolurile Rhodosului. Se presupune că în acest loc, pe vremuri, străjuia colosul din Rhodos, una din cele șapte minuni ale lumii. Această statuie uriașă îl reprezenta pe zeul Helios și avea o înălțime de 35-40m. A fost construită în anul 305 î.Hr. pentru a celebra victoria Rhodosului asupra asediatorului macedonean Demetrios. Construcția a durat 12 ani și s-a folosit bronzul provenit de la armele utilizate în război. El a fost doborât în unul din războaie și se zice că anumite părți au fost recuperate din mare, de un întreprinzător evreu și transformate în arme.
Am ajuns cu ușurință la una din cele 11 porți ale orașului și pe rând am vizitat cartierul evreiesc, moscheea lui Suleiman, biblioteca otomană, băile turcești, piața Ippokratous, poarta marinei, un muzeu și cele mai interesante obiective turistice: Palatul Marilor Maeștri care găzduiește și două expoziții și Strada cavalerilor. Primul mare maestru al cavalerilor a fost Foulkes de Villaret, din Franța, din 1305. El a negociat cumpărarea Rhodosului de la stapânul Dodecanezului, amiralul Vignolo de Vignoli. Cavalerii de Rhodos au rămas până în 1522, când au fost expulzați de către cuceritorii turci. După șapte ani, cavalerii s-au stabilit pe Insula Malta.
În tot acest oraș vechi, cu străzi înguste și pietruite, cu piețe, diverse cartiere, biblioteci, teatru, băi și multe alte vestigii, comercianții greci au deschis magazine de suveniruri și taverne, care de data aceasta funcționează de dimineața până noaptea, nu ca în orașul nou, în care totul se închide la prânz, iar seara nu mai ai nici o șansă să găsești un magazin deschis după ora 9. Cu puțină imaginație și cu ceea ce am vazut prin filmele istorice, nu mi-a fost greu să-mi închipui cum arăta acest oraș în perioada sa de glorie. Aceeași agitație, dar cu alte personaje.
Așa a trecut încă o zi în Rhodos și ne-a rămas foarte puțin timp să ne bucurăm de mare. Timpul a trecut foarte repede, dar și de această dată am rămas cu imagini pe care probabil nu le vom uita niciodată.
Ieri am susținut prezentarea, așa că nu am prea avut timp de altceva, dar azi am avut în program o excursie prin care să facem turul insulei.
Prima oprire a fost în orașul Lindos aflat pe malul Mării Mediterane și recunoscut prin plaja cu nisip fin. Această localitate a fost întemeiată în anul 1200 i.Hr. Față de zona vestică a insulei Rhodos, unde se află hotelul nostru, acea zonă este mult mai liniștită. Aici obiectivul principal a fost cetatea Acropolis ceea ce înseamnă în limba greacă orașul de sus. Am urcat pe niște alei foarte înguste pavate cu pietre de mare, șlefuite de cei care au trecut de-a lungul anilor pe acolo, pe marginea cărora se înșirau magazinele de suveniruri și cafenele. Temperatura în această zi a fost de 41 de grade, dar am rezistat eroic. Doar în cetate, unde eram mai puțin feriți de umbră a fost mai greu. Peisajul văzut de sus este minunat. La poalele cetății se vedeau casele albe ale orașului nou, dar și mici golfuri în care erau ancorate câteva corăbii.
Drumul a continuat pe coasta estică până în satul Apolakia, sat datat din secolul al XII-lea. Pe drum am auzit tot felul de povești legate de această zonă, precum și rolul diverselor ordine de cavaleri în dezvoltarea economică a zonei. Deși zona este foarte aridă, am întâlnit numeroase plantații de măslini și citrice, dar și păduri de pini și chiparoși. Se spune că industria legată de măslini este cea care se ridică la nivelul veniturilor obținute din turism. Din loc în loc am întâlnit porțiuni devastate de incendii.
După ce am luat masa la o tavernă, nu tocmai pe gustul meu, am vizitat două sate, Monolithos și Siana, vestite prin producția de miere și souma, o băutură tradițională, un fel de țuică de a lor, care combinată cu anason, este cunoscuta băutură uzo. În Monolithos am văzut și ruinele unui castel din secolul al XV-lea, construit de cavalerii de Rhodos. Tot de aici am putut admira panorama asupra insulelor Chalki și Karpathos.
Fiind deja pe coasta de vest, am oprit la o fabrică de vinuri, din apropierea orașului Emponas, unde cei care nu au fost doborâți de căldură au putut degusta diverse soiuri de vin.
Ultima oprire a fost la Valea Fluturilor (Petaloudes), o vale îngustă, străbătută de un pârâu. Ni s-a explicat că fluturii (de fapt o specie de molii-tigru) sunt atrași de rășina aurie de lemn dulce, cu diverse arome. Localnicii considerau că o să fim încântați, dar cum noi, în România avem atâtea specii de fluturi, eu personal, nu am fost prea entuziasmată. Mă gândeam cum știu unii ca din aproape nimic să promoveze turismul, iar la noi unde avem atâtea…
Spre seară am ajuns obosiți, mai mult din cauza căldurii, decât de efortul făcut.
În final, nu pot să spun că nu mi-a plăcut excursia, dar comparând cu Turcia (unde am fost în ultimii doi ani), nu se compară, nici ca promovare, nici ca servicii și nici ca prețuri !
Aseară, după o zi întreagă de călătorie cu diverse mijloace de transport, am ajuns în sfârșit în Rhodos. Pentru că nu este prima dată când mă aflu în Grecia, zona îmi este deja familiară. Am norocul că reușesc să mă adaptez rapid oriune în lume m-aș afla. Asta nu înseamnă că nu observ neajunsurile sau imperfecțiunile unui loc sau altul.
Scriind acest articol mă gândeam în ce categorie să-l încadrez. După titlu, ar fi la Jurnal de călătorie, numai că noi ne aflăm la o conferință de IT și poate această categorie ar fi fost mai potrivită. Totuși o voi alege pe prima, pentru că suntem în vacanță. Mai ales că, discutând cu alți români aflați în vacanță, au rămas tare surprinși aflând că noi am venit la conferință. Probabil că este prima și ultima la care voi participa în timpul verii.
Ca de obicei, în prima zi s-au prezentat lucrări în plen, majoritatea legate de noile tehnologii în domeniul comunicațiilor și modul în care acestea, se presupune că vor influența viitorul. Ca urmare nu prea am avut timp de altceva. Totuși, ca specific al zonei, fiind pe partea de vest a insulei, la Marea Egee, am observat că este o zonă în care aproape tot timpul bate vântul. De aceea singurul sport care se practică este surfing-ul. Din punctul meu de vedere, un dezavantaj, pentru că nu cred că voi ajunge vreodată să practic un astfel de sport. Plaja este o combinație de pietre cu nisip și normal, marea are valuri. Pe partea estică a Rodosului, din câte am auzit, marea este mult mai calmă.
Hotelul Mareblue Cosmopolitan, unde suntem cazați, este foarte frumos și curat. Este înconjurat de foarte mult spațiu verde, palmieri și diveși arbuști înfloriți. În mijlocul acestora, piscina, care mi se pare cam mică pentru numărul de turiști cazați în hotel.
Mâine vom avea prezentările, despre care nu am de gând să scriu. Cred că mai interesantă va fi ziua în care vom face un tur al insulei.
Am scris acest articol și toate celelalte la datele menționate, doar că, datorită conexiunii foarte slabe (grecii sunt în urmă rău la acest capitol), le postez doar acum.
Tare fraieri ne cred unii ! Tocmai am aflat că ministrul tineretului şi sportului şi-a dat demisia, iar motivul nici vorbă să fi fost faptul că s-au pierdut pe drum câteva sute de mii de euro, ci faptul că noua coaliţie PSD – PNL şi presa prelungesc exagerat de mult dezbaterea privind acest subiect. Ca de obicei, nu e vinovat cel în cauză, ci cel care şi-a permis să arate cu degetul. Cei incriminaţi nu se gândesc că, dacă nu ar fi existat obiectul anchetei, presa şi opoziţia nu aveau de lucru.
Nu au fost aduse încă dovezi asupra vinovăţiei ministrului, dar ne punem întrebarea: unde sunt banii ? Şi de ce, în timp de criză, când visteria ţării este goală, se cheltuiesc bani publici cu tot felul pe manifestări inutile ?
În timp ce scriu acest articol a ieşit şi preşedintele, în conferinţă de presă, să se spele pe mâini. Nu înţeleg de ce a tăcut până acum. Poate vom afla zilele acestea.
Zilele trecute am văzut la diverse emisiuni tot felul de reportaje despre litoralul românesc. Nu mă mir deloc de ce românii evită acest loc. Plaje pline de alge, terase infecte, curăţenia lasă aproape peste de tot de dorit, iar despre servicii, ce să mai vorbim: scumpe şi proaste ! Nu am mai fost din 2003 la mare, în România şi oricât aş fi de patrioată, nu mă voi duce până în momentul în care lucrurile se vor îndrepta. Până nu vom ajunge măcar la nivelul Greciei sau al Turciei, litoralul nostru va fi vizitat doar de turiştii de weekend, de obicei fie foarte bogaţi, care îşi permit hotelurile de lux din Mamaia, fie de oameni care preferă statul la cort. Mai există şi un număr mic de turişti care nu au altă posibilitate şi se mulţumesc cu atât.
Nu m-ar deranja aşa de mult dacă, Ministerului Turismului nu i-ar fi fost alocată o sumă atât de mare de bani. Sunt perfect de acord că turismul trebuie promovat, numai că înainte trebuie să ai ce promova. Presupunând că această campanie de promovare ar avea cât de cât efect, cu ce impresii vor pleca mai ales străinii ?
Avea şi preşedintele Băsescu o dată dreptate: într-adevăr ne trebuie ospătari calificaţi. Pare un lucru minor, dar când vezi diferenţa între servirea la un restaurant din străinătate, chiar unul nu foarte scump, şi servirea pe terasele litoralului, ne putem da seama, că nu numai mâncarea e putredă (aşa cum prezintă televiziunile), ci întregul sistem.
Poate, la munte, pentru că sunt foarte mulţi investitori privaţi şi agroturismul a prins cât de cât contur, lucrurile stau ceva mai bine. Dar în foarte multe cazuri, apare o altă problemă: oare cum ajungem în aceste locuri frumoase ale ţării fără să ne facem praf maşina şi totuşi într-un timp rezonabil ? Poate ne dă ministra nişte sfaturi. Sau poate investim în ceva sisteme gen gondole, nave spaţiale sau cine ştie ce alte mijloace aeriene de transport de unde să nu putem vedea mizeria de jos.
De aceea mi se pare că banii pentru promovarea turismului au fost, cel puţin în acest an, aruncaţi pe geam. Puteau fi mai bine folosiţi pentru modernizarea unor staţiuni, fie de pe litoral, fie staţiuni balneoclimaterice sau de alt gen. Orice ban investit în infrastructură cred că ajuta mult mai mult la redresarea turismului românesc, decât realizarea unor spoturi publicitare sau pliante fără acoperire, de fapt o pojghiţă aurită peste un miez aflat în descompunere.
Moartea lui Michael Jackson m-a făcut să mă gândesc la tot ceea ce presupune a fi artist. Mă refer doar la cântăreţi pentru că acesta este domeniul de care mă simt mai apropiată. Indiferent de câte satisfacţii materiale beneficiază marii artişti, viaţa lor nu poate fi uşoară. Nu pot ajunge în top doar cei care pe lângă talent sunt şi foarte sensibili. Numai aşa pot crea. Sunt convinsă că astfel de artişti nu suportă rutina, fiind mereu în căutare de schimbare. Din documetarele pe care le-am văzut, mulţi dintre marii muzicieni au fost persoane timide, ceea ce înseamnă că au muncit mult pentru a înfrânge acest sentiment. Cine a urcat măcar odată pe o scenă cât de mică ştie că fiecare cinci minute de spectacol înseamnă zeci de ore de muncă. Pentru ei scena este o altă lume.
Însă, atingerea perfecţiunii cere sacrificii. Ne întrebăm de ce mulţi dintre aceşti artişti mor prea repede ? Oricât ar fi de invidiaţi, acești oameni nu au viaţă personală, sunt vânaţi zi şi noapte, trăiesc emoţii la cote maxime şi sunt într-un stres continuu. Avem suficiente exemple de cântăreţi care nu au mai reuşit să facă faţă acestor încercări. Atâta timp cât nu au făcut rău altor oameni, eu nu pot să îi judec şi cu atât mai puţin să îi condamn. Este mult mai important ceea ce lasă în urma lor, de cântecele lor bucurându-se milioane de oameni din întreaga lume. De multe ori, cu sacrificiul vieții…
Împotriva tuturor lucrurilor rele care s-au vehiculat în ultimii ani, Michael Jackson va rămâne printre marii artişti ai lumii. Nu pot spune că îmi plac toate melodiile lui, dar majoritatea vor rămâne în istoria muzicii. Stilul lui este unic. Prin asta se impun adevăraţii artişti. Cei care ajung la nivelul lui Michael Jackson trebuie să aibă pe lângă talent, un dram de nebunie. A fost printre primii care a lansat industria videoclipurilor şi a demonstrat ce înseamnă un adevărat show.
Am crescut odată cu muzica lui Michael Jackson şi mi-au rămas amintiri legate de multe melodii. Black or white, We are the world, Beat it, Give in to me, Heal the world, They don’t care about us, Will you be there, Earth song, Cry mi se par printre cele mai bune. Aşa cum Freddie Mercury sau John Lennon au rămas printre noi, Michel Jackson îşi va păstra locul în sufletele noastre.
Pentru că de câteva zile încerc să mă detaşez de nebunia legată de ceea ce face actualul guvern, întâmplător atenţia mi-a fost atrasă de un copil. Fiind la un club sportiv, am văzut un copil care, sprijinindu-se de zid, încerca să ajungă la marginea bazinului. Era un copil cu un handicap motor pe care l-am recunoscut de la mai mute emisiuni televizate. I-am admirat ambiţia şi modul în care luptă cu problema pe care o are. Mi-a plăcut atitudinea lui senină şi optimistă, chiar dacă viaţa nu poate fi uşoară pentru el. Pentru că zilele trecute am participat la o emisiune unde s-a discutat despre sport şi pentru că suntem în plin scandal legat de fondurile cheltuite aiurea de Ministerul Tineretului şi Sportului, mă întreb de ce nimeni nu ia măsuri ca în loc să se irorească bani pe fel şi fel de manifestări idioate, să se dezvolte baze sportive măcar la şcolile mai răsărite, care să fie puse la dispoziţia elevilor şi în timpul liber, nu doar la orele de sport. Poate aşa, copii ca şi cel pe care l-am vazut azi, ar avea mai multe şanse de recuperare. Poate aşa ar creşte şi interesul copiilor pentru sport, iar tinerii care nu au posibilitatea financiară să-şi facă abonamente la diverse cluburi, ar putea face mai multă mişcare.
Iar precum copilului pe care l-am vazut azi, mai sunt mulţi de care nici nu ştim. Şi pentru că nu pot să mă abţin, mă întreb, oare câţi politicieni se gândesc măcar din când în când la aceşti oameni ?
Cred că acesta este sentimentul pe care mulţi dintre noi îl încearcă. Sincer, speram că oamenii încep să se trezească. După participarea la vot şi rezultatele obţinute, îmi dau seama că acest lucru nu s-a întâmplat. Nu mă refer neapărat la faptul că mă aşteptam ca oamenii să voteze într-un procent ameţitor PNL. Mă aşteptam ca partidele aflate la guvernare să fie taxate. Dar ce pretenţii poţi avea de la poporul român când Elena Băsescu, Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor ajung europarlamentari ?
Asistăm la lucruri aproape incredibile mai ales pentru o situaţie de criză economico-financiară, şi totuşi… Pe lângă faptul că preşedintele nu mai are nici o jenă în a se substitui primului ministru, nici măcar măsurile anti-criză anunţate nu par a avea un efect pozitiv, ci coborârea nivelului de trai al românilor. Începând cu măsurile luate la nivelul justiţiei, asumarea răspunderii pentru coduri, continuând cu prevederile acordului cu FMI şi ajungând la probleme de care ne lovim zi de zi, cum ar fi creşterea şomajului, neplata salariilor, închiderea IMM-urilor ca urmare a introducerii impozitului forfetar, scăderea alarmantă a investiţiilor, criza medicamentelor, putem ajunge la o singură concluzie mare şi lată: incapacitatea guvernului de a gestiona actuala situaţie. Nu am văzut nici măcar o măsură care să fie benefică românilor. Am tot scris despre asta sperând că, fără a fi subiectivă, voi găsi o portiţă de scăpare. Dar oricât aş fi de optimistă, văd totul în ceaţă. Dar cine ştie, atunci când vom avea mai mulţi mecanici auto şi ospătari (precizez că nu am nimic împotriva acestor meserii) şi nu vom mai filozofa atât, situaţia se va redresa.
Am vrut ca acest articol să fie un rezumat a ceea ce am scris până acum şi probabil nu voi ma relua aceste subiecte. Asta nu înseamnă, că dacă apar subiecte noi controversate, ceea ce am observat că este specialitatea actualului guvern, voi renunţa în a le comenta. Observ că majoritatea posturilor de televiziune şi numeroşi analişti de toate soiurile încearcă să atragă atenţia că direcţia pe care am luat-o nu este cea bună. Dar degeaba… Dacă nici până la alegerile prezidenţiale nu ne trezim, atunci nu pot spune decât că ne merităm soarta şi conducătorii.
La sfârșitul săptămânii trecute am fost în două pieţe importante ale Aradului, împreună cu organizaţia de tineret a PNL Arad, în campanie electorală. Nu ştiu care a fost reacţia față de alte partide, dar faţă de noi atitudinea a fost destul de pozitivă. Discutând în ultimele zile cu mai multe persoane, mi-am dat seama că lumea a început să realizeze că guvernarea trecută a fost mai bună. Sigur, au fost şi în acea perioadă nerealizări, dar acum este haos ! Lumea s-a săturat. Mă mir doar că toţi comentează, sunt de acord că lucrurile merg tot mai prost, dar le este greu să mergă la vot. Toţi trebuie să înţelegem că dacă nu mergem la vot, nu avem nici un drept să comentăm. Şi nici o şansă să schimbăm ceva !
Aradul este prin definiţie un oraş liberal. Încă de pe vremea când cutreieram ţara am întâlnit acestă reacţie faţă de vestul ţării. Întotdeauna am fost consideraţi mai avansaţi, atât din punct de vedere economic, cât şi al culturii şi civilizaţiei. Nu pot să înţeleg cum am reuşit să ne schimbăm în aşa hal încât să acceptăm bădărănia, minciuna, impostura şi mizeria. Îmi doresc ca Aradul să redevină ceea ce a fost.
Pentru că vorbeam de haos, mai ales în domeniul fiscal, PNL a lansat o campania anti impozit forfetar care are tot mai mulţi adepţi. Câteva măsuri anticriză pot fi regăsite în discursul lui Crin Antonescu la întâlnirea cu oamenii de afaceri. Sună încurajator pentru cei care vor să muncească cinstit.
