Vizita în Thailanda

Ieri am văzut câțiva jurnaliști foarte revoltați de faptul că o delegație parlamentară va face o vizită oficială în Thailanda. Ceea ce i-a deranjat era numărul mare de delegaţi şi faptul că durata delegaţiei a fost prelungită de la 5 la 8 zile, totul făcându-se pe banii noştri. Din acest punct de vedere au dreptate pentru că sunt convinsă şi eu că o parte din cei trimiși nu își vor pierde prea mult timp la întruniri, mai ales când nu cunoști nicio limbă străină.

Pe de altă parte, am auzit voci care condamnă această deplasare în totalitate. Aici sunt de altă părere pentru că nu poți să invoci criza și faptul că sunt plătiți din banii noștri pentru a tăia toate relațiile internaționale, așa cum pretind unii. Problema noastră este că unii reprezentanţi ai Parlamentului nu ne fac imaginea pe care ar trebui să ne-o facă. Dar asta este, daca așa i-am ales !

Sunt convinsă că din astfel de deplasări poți învăța, dacă vrei, foarte multe lucruri. Așa mi s-a întâmplat și mie atunci când am participat la prima conferință internațională. Mi s-au deschis cu totul alte orizonturi, am văzut nivelul la care mă poziționez în raport cu specialiști din alte țări și am învățat foarte multe lucruri care în România îmi era necunoscute. Sigur că de atunci a trecut ceva timp și s-au mai schimbat lucrurile și la noi, dar vreau să subliniez faptul că nu putem să rămânem închiși în România. Important este ca cei pe care îi trimitem să ne reprezinte peste hotare, la diverse reuniuni, să ne îmbunătățească imaginea, nu să o strice și mai tare.

Încă o bilă albă pentru PNL

Prima bilă albă am dat-o atunci când, deși existau presiuni din teritoriu, PNL a ales să rămână în opoziție. Au existat și atunci voci care își doreau guvernarea, mai ales printre primarii liberali care erau convinși că vor fi lăsați fără fonduri. Situația financiară a țării este de așa natură, încât nici primarii puterii nu o duc prea bine. De aceea îi apreciez pe cei care nu s-au vândut în această perioadă dificilă.

O altă bilă albă o dau astăzi, când, venind spre casă, l-am auzit pe Crin Antonescu spunând că majoritatea liberalilor nu sunt de acord cu parafarea unei aliante PSD-PNL, așa cum propunea acum câteva zile, președintele fondator al PC, Dan Voiculescu. Nu este însă exclusă colaborarea dintre cele două partide pe proiecte în interesul cetățenilor și României. Este evident faptul că pentru a alcătui o opoziție puternică este nevoie de cooperare chiar și cu UDMR, dar fără a pierde identitatea politică.

Cred că astfel de atitudini nu fac decât să întărească unitatea partidului, să elimine uscăturile care mai există și PNL să devină un partid din ce în ce mai vizibil.

Despre sănătate și taxe

Se tot vorbește zilele acestea de grija pentru sănătatea noastră, sau mai bine zis de taxele pe alimentele nesănătoase. Consider că aceasta ține de cultura în domeniu a fiecăruia dintre noi și că nu prin impunerea unei taxe se face educație. Oare cât de proști ne cred ? Oamenii care vor să consume astfel de produse, vor consuma și în continuare. Scopul este altul: cel de a scoate bani din piatră seacă.

Dacă tot vor să aibă grijă de sănătatea noastră, nu înțeleg de ce nu propun scăderea TVA-ului la alimentele sănătoase, ca să devină mai ieftine și să consume poporul. Legumele, frunctele și lactatele ar fi doar câteva exemple. Și dacă tot ne gândim la sănătate, cred că mai multe complexe sportive ar fi mult mai bune pentru sănătatea populației. Dar aici e vorba de investiții, ceea ce nu reprezintă punctul forte al actualului guvern.

Apropo de produse alimentare, am primit azi un mail legat de acest subiect. Dacă ceea ce apare la acest link este adevărat, este grav !

Întâlnire de familie – ediția a II-a

Duminică, după mai bine de un an, am reușit să organizăm o nouă întâlnire de famile. Avem rădăcini foarte vechi, și deși am realizat o structură de arbore genealogic de prin 1800, pe an ce trece, apar tot mai multe ramuri. Fiecare din cei prezenți a adus nume noi. Interesantă a fost lista celor aflați în arhivele bisericii, dar mai rămâne și cea a Primăriei. Mai este însă foarte mult de studiat, în diverse arhive, dar din păcate suntem prea ocupați ca să ne ocupăm de istorie. Majoritatea dintre cei despre care știm câte ceva își au originile în Nădlac, dar există și varianta că adevăratele origini ar fi mult mai îndepărtate. Deocamdată cei care au reușit să participe la întâlnire sunt din Arad, Nădlac, Semlac, Jimbolia, Caransebeș și Timișoara.

Ce se aude de buget

Toată lumea vorbește zilele acestea despre buget. O mare parte dintre miniștrii nu sunt mulțumiți de bugetul alocat, chiar dacă în unele cazuri acesta a crescut. Este sigur faptul că parlamentarii PDL îl vor vota, dar nu este încă sigur că majoritatea mai rămâne în picioare, mai ales că UDMR pune condiții. Apoi mai sunt și cele câteva mii de amendamente… În concluzie nu ştim dacă bugetul, așa cum este, va trece sau nu. Nu ştim nici dacă scăderea sau tăierea sumelor promise parlamentarilor de la putere pentru colegiile din care fac parte, în favoarea parlamentarilor opoziției nu va face valuri. Este clar că o astfel de mișcare ar duce la nemulţumiri în rândurile parlamentarilor puterii care îşi aşteaptă plata pentru activitatea “deosebită” desfăşurată în campanie. Vom vedea…

Nu mă pricep la bugete, de aceea nu am să scriu mai mult. Totuşi, pentru că zilele acestea am aflat şi eu de influenţa creditelor de angajament asupra bugetului, pe anumite domenii, dau mai jos extrasul din Ordinul nr. 547/2009, care defineşte aceste credite:

“Creditul de angajament reprezinta limita maxima a cheltuielilor ce pot fi angajate, in timpul exercitiului bugetar, in limitele aprobate.

Creditul bugetar este suma aprobata prin buget, reprezentand limita maxima pana la care se pot ordonanta si efectua plati in cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate in cursul exercitiului bugetar si/sau din exercitii anterioare pentru actiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanta si efectua plati din buget pentru celelalte actiuni.

Actiunile multianuale reprezinta programe, proiecte si altele asemenea care se desfasoara pe o perioada mai mare de un an si dau nastere la credite de angajament si credite bugetare.”

La mulți ani 2010 !

Alături de urările de sănătate, fericire, împlinirea dorințelor și un an mai bun:

O seară magică

Poate că în ultimii ani nu am mai simțit Ajunul Crăciunului ca o seara magică, dar ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp, m-a făcut să-mi aduc aminte de Crăciunul de altădată și odată cu aceasta să-mi recapăt speranța. Împodobind bradul, mi-au revenit în minte anii copilăriei când, în ajunul Crăciunului, nu știu cum se făcea, că în fiecare an mergeam la film, la cinema. Mai târziu am înțeles că aceasta era singura soluție de-a avea un brad. Cred că parinții mei, cunoscându-mi spiritul de obsevație nu au riscat prea des să aducă un Moș Crăciun cunoscut, oricât de camuflat ar fi fost. Totul era un adevărat ritual. Mai târziu am aplicat și eu metoda. De-atunci au trecut mulți ani și fiecare din serile de Crăciun, le-am petrecut fie în familie, la Arad, fie la bunicii de la Craiova, iar mai târziu, departe de țară, cu prietenii. În acele vremuri aveam cu toții mai mult timp și dădeam o mai mare importanță sărbătorilor. Chiar dacă s-au schimbat multe de atunci, iar unele persoane au dispărut din viața mea, Crăciunul are farmecul lui.

Doresc tuturor să se bucure de această seară și acest sfârșit de an, iar anul care vine să aducă sănătate și împliniri. Aici, o urare mai veselă.

Sursa: http://www.catholica.ro

La mulți ani, Baruțu Arghezi !

Pentru că zilele trecute am asistat la o frumoasă ceremonie de acordare a Doctor Honoris Causa, d-lui Baruțu Arghezi și pentru că zilele acestea dânsul va implini o vârstă venerabilă, vreau să dau doar câteva detalii despre viața acestui om de cultură, despre care mulți probabil nu știu.

Batuțu T. Arghezi, s-a născut în 28.12.1925 și este fiul lui Tudor Argezi. Deși înscris inițial la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, datorită convingerilor politice, a fost închis la Jilava, și de-abia după eliberare a reușit să studieze la Institutul de Educație Fizică. Pe parcursul vieții, a fost cercetător științific, scriitor, ziarist și fotoreporter.

Din motive de sănatate a fiului, a trebuit să părăseasca țara, în 1975, când a primit azil politic. În anii petrecuți departe de țară a creionat amintirilele care îl năpădeau și care mai târziu au devenit lucrări de deosebită valoare.

După 1989 a dorit să devină util țării și astfel a luat decizia de a dona tot ceea ce a agonisit de-a lungul vieții. Așa s-a născut Colecția de artă Doina și Baruțu Arghezi, donată Universității de Vest “Vasile Goldiș” din Arad, o colecție deschisă tuturor arădenilor.

Iată și câteva cuvinte din dizertația pe care Baruțu Arghezi ar fi trebuit să o susțină, dar care datorită unei emoții nemărginite, a fost redusă la doar câteva cuvinte de mulțumire:

“M-aș numi unul dintre trăitorii celor trei sferturi de veac duse între evenimentele timpului nostru atât de zguduit de reforme și principii. Dacă mai adaug și cele aflate din experiențele tatălui meu, pot afirma că întrunesc peste o sută de ani de fapte știute , confirmate și notate, sper imparțial, cu condeiul…

………………………………..

Am cunoscut prigoana, arestul, închisoarea de la Jilava, apoi exodul spre Alpi, ca să mă bucur puțin, deși mult întârziat în durata existenței, de o serie de călătorii europene sau transatlantice… Am cunoscut dragostea părinților, dar și restricțiile impuse de ostilitățile unor regimuri totalitare. Am cunoscut averi de frumusețe și de suflet, oameni diverși, personalități de rang mare, dar și meșteri țărani, rapsozi, poeți, artiști ai penelului sau ai cortinei de teatru, tipografi, salahori sau cerșetori. Am cunoscut și detestat intriganții și borfașii de toate genurile. Am cunoscut țigani virtuoși, dar și românași care s-au țigănit urât pentru o slujbă minoră sau un salariu mizerabil… Am cunoscut bogatați avari și meschini, atât la noi, cât și prin străinătăți, dar și suflete generoase de oameni simpli, însă mult bogați în simțire și dăruire.

……………………………….

Acum, când calendarul vieții adună peste opt deceniii trăite, mă uit cu mirare cum am ajuns încă teafăr în bătaia soarelui din amurg și sub altarul cerului care devine, sub stele, impenetrabil !… Sub scăparea lunii printre norii negri ai nopții, voi depăși, desigur și eu, odată, barierele existenței, mulțumit însă că am putut lăsa măcar o dâră de cerneală pentru cei ce vor urma, ca și celor care ar mai dori să știe ce a fost “ieri” pentru ca epoca lor de “mâine” să fie ceva mai îngăduitoare cu viitorul mult sperat întotdeauna de cei mai tineri.”

Cum am văzut revoluția din 89

În aceste zile am văzut numeroase imagini și filme documentare din timpul revoluției, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de acea perioadă. Nu știu, dacă din păcate sau din fericire, în decembrie 1989 eram plecată definitiv din țară, dar știu că au fost momente pe care nu credeam că le voi trăi vreodată.

În acel sfârșit de decembrie mama mea se afla în drum spre București pentru că urma să-mi facă o vizită. Nu se știau prea multe amănunte despre evenimentele de la Timișoara, și de aceea, când a ajuns la Otopeni, a aflat cu stupoare că avionul nu mai decolează. Norocul a fost că a prins ultimul tren de întoarcere spre Arad, care era plin cu milițieni și militari. Între timp a izbucnit revoluția și la București, iar noi, cei care eram în afara țării am pierdut de tot legătura cu cei de acasă. Au fost ore întregi în care stăteam la poștă (că doar așa se putea vorbi cu străinătatea) și ni se spunea că linia telefonică cu România este întreruptă. Între timp aflasem de la știri că  există câteva mii de victime. Eram disperată! Deși aveam mai multe prietene românce, nici ele nu aflaseră mare lucru. De-abia după câteva zile am reușit să vorbim cu familia și am aflat că sunt bine, deși toți participaseră la evenimente. În ianuarie, când mama mea a reușit să ne viziteze, am aflat ceea ce cu adevărat se întâmplase, sau măcar ceea ce se știa pe atunci.
Inițial am crezut că a fost o revoluție spontană. Cu timpul mi-am dat seama că nu a fost chiar așa, deși sunt conștientă de rolul pe care l-au avut masele. Indiferent ce a fost, trăind în ambele regimuri, sunt convinsă că au existat lucruri bune și înainte, dar nu dau pe nimic libertatea pe care deocamdată o avem. Mai sunt multe de făcut pentru a fi o țară într-adevăr democratică și chiar dacă mulți dau vina pe politicieni, o mare parte din vină o purtăm chiar noi. Până nu vom promova adevăratele valori, nu avem nici o șansă! Păcat de cei 20 de ani irosiți… Păcat de morții Revoluției…

Marea dezamăgire

Toată această perioadă am asistat consternată la tot ceea ce se întâmplă fără a mai avea măcar dispoziția de a scrie câte ceva. Am avut două tururi de alegeri prezidențiale, confruntări de toate felurile, faceri și desfaceri de guverne, vizite FMI, filme peste filme, toate în decurs de doar câteva luni.

Dar nu aceasta este marea dezamăgire, ci faptul că la 20 de ani de la revoluție, nivelul de cultură al poporului în loc să crească, a scăzut, că cinstea și corectitudinea au devenit produse de lux, că unii oameni au ajuns atât de săraci, fie din punct de vedere financiar, fie moral, încât au reușit să se vândă pentru câteva kilograme de zahăr și ulei, dar mai ales faptul că am ajuns să ne temem, chiar dacă nu avem nimic de ascuns, că ne vor fi ascultate telefoanele, că vom fi filmați chiar în casele noastre cu camere ascunse, sau că vom fi trădați de proprii prieteni. Lumea în care manelele ajung la rang de imn, iar furtul, trădarea și minciuna, calități, nu este lumea pe care mi-o doresc.

Pentru că zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la revoluție, îmi amintesc de profeția lui Brucan, dar pe zi ce trece cred că a fost doar un vis frumos la care vom continua să visăm.

Spectacolul continuă

Recunosc că la stabilirea titlului acestui articol m-am inspirat dintr-un post al unui coleg din blogosferă, care mi-a adus aminte de cântecul formaţiei Queen, The show must go on, dar care reprezintă şi motto-ul meu de a merge mai departe.

După o lună de campanie, în care s-au folosit tot felul de mijloace pentru a câştiga voturile alegătorilor, iată că am ajuns la marea finală. Îmi pare rău că am ratat şansa de a avea un preşedinte reprezentativ, cu coloană vertebrală, aşa cum este Crin Antonescu, dar acum lucrurile vor fi tranşate de cele două maşinării de partid. Până la urmă trebuie să recunoştem că era normal, din punct de vedere politic şi logic, ca cele mai mari partide din România să dea preşedintele. Aşa se întâmplă în toate ţările considerate democratice. Faptul că preşedintele PNL a obţinut un procent peste procentul partidului se datorează, în primul rând, calităţilor pe care le are, dar şi modului în care acesta a fost perceput de anumite categorii sociale.

Ne mai despart doar câteva zile de turul II al alegerilor prezidenţiale, în care sunt convinsă că vom asista la ultimele scene ale unui spectacol dur, şi atunci vom putea da un verdict poporului român. Vom vedea atunci dacă expresia “Unde-s doi puterea creşte” îşi păstrează semnificaţia, aşa cum s-a întâmplat de nenumătare ori de-a lungul istoriei.

Ce mă sperie

Zilnic mă îngrozesc de ceea ce se întâmplă în țară, dar de data aceasta s-au întrecut limitele. Ceea ce am văzut că s-a întâmplat la Timișoara, mi-a trezit amintiri care speram că nu se vor întoarce niciodată. Modul în care a fost pregătit mitingul de la Timișoara de reprezentanții PD-L, pe de-o parte mă bucură, pentru că dacă este nevoie de așa ceva, înseamnă că populația Timișului și-a schimbat opțiunea și își dorește schimbarea. Pe de altă parte, mă întristează, pentru că nu îmi închipuiam că se vor întoarce zilele în care în România se va întâmpla așa ceva. Cei de vârsta mea își amintesc desigur cum se făceau repetiții pe terenurile de sport ale liceelor arădene sau mai mult, pe stadionul UTA. Și atunci trebuia să strigăm “Ceaușescu PCR” și alte lozinci de acest gen. Și atunci trebuia să fluturăm steaguri sau chiar să scriem cu trupurile noastre mesaje comuniste. Îmi amintesc și acum cât eram de îngrozită să fac așa ceva și că de multe ori mimam doar strigătul, fără a scoate un sunet. De cele mai multe ori, pentru orice eventualitate, erau înregistrate aplauze și urale pentru ca Ceaușescu să audă ceea ce trebuia. Îmi este imposibil, ca văzând ceea ce s-a întâmplat la Timișoara, să nu-mi amintesc acele vremuri.

Trecând într-un alt registru, mă sperie faptul că FMI a amânat acordarea următoarei tranșe a împrumutului pentru România. Și-au dat și ei seama că nu pot avea încredere într-un guvern care a fost demis și că banii se vor irosi așa cum s-au irosit și până acum, fără să se se vadă vreun efect benefic țării. Ca urmare, vor crește împrumuturile de la bănci, cu dobânzi mari, probabil de peste 10%,  iar noi toți vom fi cei care, indiferent cine va fi președinte, va trebui să îi plătim. Dacă oamenii nu își dau seama nici în al doisprezecelea ceas cine este responsabil pentru toate acestea și că trebuie să depășim faza cu “fiecare popor își are conducătorul pe care îl merită”, probabil că pe zi ce trece, mă voi simți străină în țara mea.

Crin Antonescu mă reprezintă

Azi am văzut în sfârșit un tip de politician pe care foarte mulți oameni și-l doresc: cinstit, cu bun-simț, necorupt, într-un cuvânt, normal. Nici nu știu cum a reușit o astfel de persoană să se strecoare prin ițele încâlcite ale politicii românești. Am obiceiul să vorbesc cu diverse persoane despre politicieni, că doar toți românii ne pricepem la politică, și majoritatea consideră că în România sunt foarte mulți oameni care sunt buni profesioniști, corecți, cu cei șapte ani de acasă, doar că astfel de oameni nu intră în politică. Iată că totuși există și excepții.

Despre calitățile lui Crin Antonescu am putea spune că nu sunt specifice unui om politic “veritabil”. Faptul că un om politic este sincer, este chiar un defect. Dacă nu fură, nu minte, nu se îmbogățește din politică, nu înșală, nu este ipocrit și mai are și bun-simț pe deasupra, ce șanse are un astfel de om? Cred că are şansa de a schimba politica României din ultimii ani. Oameni precum Crin Antonescu sunt cei care apreciază munca, valorile și consideră că fiecare om poate ocupa un loc pe baza unor competențe pe care le posedă și nu pentru că știe cum cumpere acel loc sau cum să urnească mașinăriile în acest scop.

De aceea Crin Antonescu mă reprezintă și nu numai pe mine, ci pe toți cei care muncesc cinstit, indiferent de domeniul de activitate, și care speră că această țară mai are o șansă. Mi-a făcut plăcere să îl întâlnesc pe Crin Antonescu la Arad și m-am convins că este singurul candidat care merită să fie președinte. Discursul pe care l-a rostit la Arad îl puteți audia aici.

Azi, în București

Azi am participat la o întâlnire la Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale legată de promovarea unui proiect de supercomputing. Este vorba de Blue Gene care a primit medalia națională pentru tehnologie și inovare în septembrie 2009, oferită de președintele SUA. A fost interesant și sper să iasă ceva util pentru universități. Așa cum au subliniat mulți colegi din țară, în România există creiere, dar nu este suficientă finanțarea pentru astfel de proiecte. Nu se mai poate face cercetare, mai ales în domenii de vârf ca biotehnologiile, energetică, medicină, fără tehnică care să permită simulări ale unor procese reale. Dacă ne gândim doar la ceea ce înseamnă acest lucru pentru studiul și tratamentul unor boli, ne dăm seama cât de legat este totul de tehnică. Mulți nu realizează ce putere de calcul este necesară pentru simularea software a unor procese atât de complexe.

Am ajuns la întâlnire doar cu câteva minute înainte pentru că în fața Ministerului Economiei era o grevă a oierilor. Ceva legat de subvenţii… Din păcate bucureștenii au început să se obișnuiască cu astfel de manifestări.

M-am uitat și cum arată Bucureștiul în campanie. Se vede unde sunt banii pentru că cele mai multe bannere și afișaje electronice sunt ocupate de candidatul din partea PD-L. Iar pe toți stâlpii din jurul Palatului Parlamentului sunt însemnele aceluiași candidat. Este sfidător !

Weekend la Viena

Nu a fost ușoară hotărârea de a pleca la Viena doar pentru două zile, dar pentru că nu are nici un farmec să sărbătorești o zi de naștere în absența sărbătoritului, am făcut acest pas.

Am avut noroc pentru că au fost două zile de toamnă foarte frumoase, iar întâmplarea a făcut ca în acest weekend să se sărbătorească și ziua Austriei. De dimineață, în vizită la Primărie, am avut parte de o demonstrație a pompierilor care ridicau la nivelul unei clădiri, cu ajutorul unor macarale speciale, curioșii fără rău de înălțime. Tot în fața Primăriei era organizată o expoziție cu mașini și echipamente de urgență, iar în parcul de vis-a-vis, una cu tancuri și elicoptere. Și ca să iau într-un fel partea românilor, și austriecii sărbătoresc în piețe, doar că în loc de mici și bere, ei servesc keiser și bere. Totuși, diferența se vede la organizare și curățenie.

Am vizitat apoi, în scurtul timp pe care l-am avut, Parlamentul, Catedrala Sf. Stefan, Palatul Hofburg, Teatrul național, Școala spaniolă de echitație, Biblioteca centrală, Palatul Schonbrunn, doar pe dinafară și alte câteva obiective turistice. Deși mă așteptam să nu întâlnim prea mulți turiști, se pare că Viena rămâne o atracție continuă.

Acesta a fost doar începutul, pentru că este un oraș care merită descoperit.

Vizita lui Eugen Nicolăescu la Arad

Poate că, așa cum îl vedem la televizor, Eugen Nicolăescu nu este cel mai carismatic reprezentant PNL. Știam că a făcut multe pentru medici, în special pentru medicii de familie, dar nu am realizat cât de apreciat este, până nu am participat la întâlnirea cu această categorie profesională, unde efectiv a fost aplaudat cu căldură, la scenă deschisă. Deși la început și eu mă gândeam dacă este potrivit un economist la Ministerul Sănătății, după cum a purtat discuțiile la Colegiul medicilor, mi-am dat seama că este la current cu problemele din sistemul sanitar. Faptul că are consilieri din rândul medicilor dovedește modul în care a reușit să formeze o echipă care să aibă și rezultate. Sper să aibă șansa să-și continue munca.

De vină sunt cifrele

Pentru că multe din evenimentele acestor zile se învârt în jurul cifrelor și a diverselor socoteli, vreau doar să fac o scurtă retrospectivă a deciziilor politice justificate prin cifre.

Dacă ar fi să o luăm cu începutul, prima problemă care a apărut a fost neaplicarea legii prin care urma să se mărească salariile profesorilor cu un procent de 50%. Cei care tocmai preluaseră puterea s-au scuzat că nu cunoșteau situația în cifre a țării și nu știau cât de dezastruoasă este aceasta. Povești ! Existau și acum nouă luni date statistice publice și economiști de renume pentru care aceste cifre nu reprezentau un secret. A urmat introducerea impozitului forfetar, care, după calculele savante ale guvernanților ar fi scăpat România de criză. Din păcate nici aceste socoteli nu au ieșit. În schimb aproximativ 100.000 de firme au fost suspendate.

Apoi s-au gândit să dea funcționarii publici afară. Dar nu au calculat că după plata ajutoarelor de șomaj, suma câștigată ar fi fost mai mică decât sumele risipite pe programele ministerelor tineretului, turismului și cine mai știe ce alte ministere. Iar de salarii și pensii, ba ajung, ba nu ajung banii ! Au urmat și alte calcule legate de diverse taxe, concedii fără plată și multe altele și iată că s-a ajuns la ajutoarele pentru încălzire. Dacă la început s-a afirmat că nu sunt suficienți bani pentru păstrarea plafonului de anul trecut, după nici două săptămâni au apărut banii. Din nou încurcături legislative, bâlbâieli și oameni sacrificați. Iar reducerea cuantumului pensiilor nesimțite a câtorva parlamentari ne-ar fi adus bogății nesperate! Nu că aș fi de acord cu ele, dar nu ele reprezintă salvarea României.

Probabil mai sunt și altele pe care le-am omis sau poate nu le cunosc, așa că aștept completări ! Concluzia este oricum clară: Domnilor, dacă nu suntenți buni la matematică, angajați-vă un matematician la guvern, să vă facă calculele !

HP&VMware Virtualization Roadshow

În acest moment mă aflu la prezentarea menționată în titlu și voi încerca să redau pe scurt câteva din elementele specifice acestei tehnologii.

Se vorbește tot mai mult în mediile IT despre acestă soluție probabil și datorită faptului că aproximativ 89% din aplicațiile virtualizate din lume utilizează Wmware. Virtualizarea a început pe platforme x86, adică 95% din piață (Intel, AMD), tehnologia fiind preluată de la IBM în 1998 pentru procesoarele x86.

Pornind de la problemele care apar prin utilizarea echipamentelor fizice cum ar fi: căldura degajată, consumul de energie, necesarul de spațiu, asigurarea suportului, ne putem da seama că virtualizarea reprezintă o soluție. Se prezintă câteva dintre avantajele utilizării unor astfel de servere cum ar fi: flexibilitatea, posibilitatea de transferare de pe sistemele fizice pe cele virtuale, fie manual, fie printr-o caracteristică specială, protejarea la căderea hardware, securitate (se folosește un cod propriu prin vSafe). Am încercat să traduc termeni din engleză ca flexibility, rapid provision, high availability, recover, security, dar probabil nu am reușit prea bine.

Se știe că pentru recuperarea datelor, cea mai bună soluție este cea cât mai automatizată, ceea ce prin utilizarea mașinilor virtuale se poate face cu ușurință.

Acum se vorbește de Remote vMotion, adică posibilitatea de a comuta centrele de date.

Platforma care se utilizează pentru virtualizare este vSphere, în prezent exitând versiunea 4.0. Această platformă se folosește pe 37248 mașini virtuale. Dacă s-ar folosi acest număr de mașini fizice, acestea ar ocupa 3 stadioane de fotbal și ar avea un consum de 25 megawatts. Prin utilizarea soluției de virtualizare, spațiul este incomparabil mai mic, iar consumul pentru același număr de mașini virtuale, doar de 540 kilowatts. Dacă ne uităm și la preț, avantajele sunt evidente.

Acum se prezintă structura și configurația unui server care poate utiliza și această tehnologie, HP Proliant DL785. Nu mai detaliez configurația acestui server, doar faptul că se bazează pe un procesor AMD 6 core Opteron.

Facem o pauza și continuăm cu o prezentare life de virtualizare prin VMware.

Se face conectarea la un server din Viena și se prezintă modul de accesare al diverselor resurse existente pe acesta. Se pot de asemenea utiliza diverse sisteme de operare, de la cele mai vechi, până la cele mai actuale. Poate că, dacă cu ani în urmă nu ne puteam nici măcar imagina așa ceva, tehnologia a avansat în așa măsură încât astăzi este posibil. Acesta este progresul !

Iar asumarea răspunderii ?

Deși în stradă se văd încă efectele ultimei asumări a răspunderii, iată-ne cu o nouă declarație prin care guvernul dorește să-și asume răspunderea pentru legea pensiilor. Premierul haiduc vrea să ia de la bogați și să dea la săraci. Apare la televizor și profitând de faptul că unii înțeleg mai puțin, anunță că vor scădea pensiile speciale, cele nesimțite. Dar nu pomenește nici un cuvânt depre celelalte modificări pe care le prevede legea și care, cu siguranță, vor influența negativ viața a milioane de oameni. Este încă o dovadă a lipsei de respect pe care acest guvern o are față de cetățeni.

Văzând manifestarea de azi, mi-am amintit de mitingul care a dus la izbucnirea revoluției. Nu știu ce se va întâmpla în aceste zile, dar simt că ne afundăm din ce în ce mai mult. Dacă până nu demult vorbeam doar de o criză economică, am ajuns, datorită competenței guvernanților, să intrăm într-o criză politică și socială din care nu cred că vom ieși prea repede. În timp ce alte state, e adevărat, mai dezvoltate, au anunțat că încep să iasă din criză, noi rămânem în continuare victimele unui grup de incompetenți. Nu sunt eu în măsură să-i evaluez, nici din punct de vedere profesional și nici politic, dar este suficient să analizăm efectele acestei guvernări.

Mai trebuie să avem răbdare 46 de zile și dacă nici atunci nu se va întâmpla nimic, ne merităm soarta !

Inteligență distructivă

După câte manevre a făcut, recunosc, deşi nu îmi face plăcere, că președintele Băsescu nu este un om prost, ba chiar unul inteligent. Numai că în loc să-și folosească această inteligență la realizarea sarcinilor care îi revin unui preşedinte prin prerogativele stabilite de constituţie, o folosește la distrugerea României, prin toate mijloacele posibile. Suntem deja martori la tot felul de mașinării, pregătite meticulos și de care ne lovim zi de zi.

După ce a lansat în dezbatere problemele majore ale României cum ar fi legalizarea consumului de droguri ușoare și a prostituției, a trecut la o alta, care în alte condiţii ar putea fi discutată, eficiența parlamentului unicameral. Poate fi o discuţia lungă, dar care trebuie purtată de specialişti. Pe mine gândul de a limita atribuţiile parlamentului prin reducerea unei camere, mă duce fără să vreau, spre imaginea dictaturii. Poate că o simplă modificarea a Legii electorale prin care să se reducă numărul de parlamentari din ambele camere ar fi suficientă.

Iată că zilele acestea s-a lansat ideea demiterii ministrului Nica, care a adus după sine un tăvălug de scenarii. Un lucru este sigur, PSD-ul şi-a îndeplinit misiunea și a venit momentul să-l arunce la coșul de gunoi, aşa cum bine ştim că a făcut-o şi cu alte partide.

Şi exemplele pot continua … Sunt curioasă care va fi următoarea mişcare şi cine va fi făcut şah mat în această competiţie.

Balul liberalilor

Aseară, la sala Expo Arad a avut loc Balul liberalilor în prezenţa foştilor miniştriii Mariana Câmpeanu şi Lodovic Orban. Deşi organizatorii aşteptau un număr de până la 1000 de paticipanţi, acesta a fost depăşit cu mult.

La sosirea conducerii PNL Arad, împreună cu cei doi musafiri, s-a cântat imnul PNL, care până acum cred, fără a fi subiectivă, este cel mai frumos dintre imnurile partidelor din România. Au urmat câteva discursuri scurte, după care s-a dat drumul la distracţie. Pe Ludovic Orban l-am mai întâlnit şi cu alte ocazii, iar doamna Câmpeanu, după ce am vazut-o şi în alte ipostaze, mi-a făcut o impresie foarte bună. A apărut în numeroase emisiuni pe posturile naţionale unde a făcut faţă cu profesionalism atacurilor din partea altor partide, iar de data aceasta am cunoscut-o şi ca o femeie modestă, inteligentă şi fără fiţe.

A fost un prilej de a ne cunoşte mai bine, de a revedea prieteni dragi şi de a ne bucura de câteva momente de relaxare în faţa unei campanii care nu va fi uşoară.

e-Health and Bioengineering Conference

Zilele acestea mă aflu la o conferinţă la Universitatea “Ovidius” din Constanța. Este un domeniu foarte interesant, fiind abordate teme de un real interes atât pentru comunitatea academică cât şi pentru întreaga societate românească, bioingineria medicală reprezentând un domeniu prioritar pentru Uniunea Europeană. Sesiunile s-au axat în principal pe tehnologii utilizate în sănătate, biotehnologii, biomateriale, procesări de imagini medicale, management sanitar, e-learning în medicină, unul dintre cele mai de vârf domenii abordate fiind telemedicină.

Este pentru prima dată când particip la o conferință care debutează cu o mică orchestră de muzică simfonică. Cu toții am fost încântați de acestă introducere cu piese ca: Monaco, Dunărea albastră, Marco Polo, de parcă am fi fost la o conferință de arte și nu una de bioinginerie. Adevărul este că majoritatea celor care au de-a face cu tehnica mai ascund câte un talent.

În aceste zile am asistat la câteva lucrări foarte interesante și mi-am întărit convingerea că îmbinarea ingineriei cu medicina va fi în viitor în topul priorităților mondiale. Până la urmă este vorba de tehnică pusă în slujba sănătății omului, începând de la lucruri simple ca evidența computerizată a datelor medicale a fiecărui cetățean şi până la sisteme complexe de comunicare în scopul rezolvării urgenţelor medicale.

Spre finalul sesiunii de ieri a fost prezentată un fel de ambulanță, o conceptie a unui pasionat de mașini și de raliuri care s-a gândit că o astfel de mașină, pe lângă echipamentul medical, trebuie să fie o mașină foarte rapidă, robustă și care să reziste la șocuri puternice. Nu am reținut prea multe date tehnice, doar că este realizată dintr-un material ca și cel din care sunt fabricate mașinile de curse, atinge 100km/h în 3,8 sec și are cam 1500 kg.

Azi o parte dintre participanți vor face o excursie în Delta Dunării cu vaporașul. Eu am mai fost și nu sunt prea încântată să merg pe vremea asta, dar pentru cei care nu au fost, mai ales pentru cei din străinătate, va fi foarte frumos. Păcat că azi este atât de frig și bate vântul… Totul pare sinistru, acum în septembrie. Doar câțiva pensionari și noi. Nici nu se compară cu vacarmul din timpul verii. Mi-a fost dor de Marea Neagră pentru că la nici o mare sau ocean la care am fost nu am simțit briza de la noi. Poate și pentru că în toată copilăria mea, până am terminat liceul, am fost în fiecare an la mare. De aceea îmi este ciudă pentru că sunt sigură că în anii următori voi merge tot la alte mări. Dacă nu era conferința nu aș fi venit nici în acest an. Degeaba marea e frumoasă, fie cu valuri, fie liniștită, pentru că mentalitatea celor care lucrează în turism a rămas ca de pe vremuri. Până și la hotelul de 4 stele la care stăm, se simte izul comunist, adică lipsă de profesionalism. Se vede pe mutrele chelnerilor că parcă le este lehamite să te servească, nimeni nu e preocupat de aspectul mâncării, la curățenia din bucătărie nici nu vreau să mă gândesc. În stațiunea părăsită, gheretele, micile dughene și terasele din jurul hotelurilor arată groaznic. Dar cel mai urât lucru este mizeria. Și aici nu este numai vina autorităților, ci și a unora care nu au nici un respect pentru ceea ce ne-a dăruit natura.

Acum trebuie să plec spre gară, așa că îmi iau adio de la mare cine știe pentru câți ani…

Stat în stat

Dacă nu aș fi dat titlul “Culmea tupeului” unui alt articol, așa aș fi numit ceea ce se întâmplă în ținutul secuiesc. Nu sunt și nici nu vreau să par o naționalistă și cu siguranță nu am avut niciodată idei rasiste sau șoviniste (cei care mă cunosc știu asta), dar trebuie să ai tupeu să ieși să ceri autonomie teritorială și să emiți tot felul de pretenții, numite cu sfidare, drepturi. Dacă România nu a fost tolerantă și nu a acordat drepturi minoritităților, nu știu cine din Europa a făcut-o ! Orice firmă privată are dreptul să aibă o siglă, un drapel și dacă își dorește neapărat, chiar și un imn. Dar să ai pretenția ca, aflându-te în România, să impui toate acestea administrației locale, mi se pare prea mult. Îmi amintesc că, în una din vacanțele petrecute în acea zonă, deși am fost încântată de peisaj, am rămas cu un gust amar pentru că m-am simțit o străină în țara mea. Am avut în toată copilăria mea prietene unguroaice, dar din păcate nu am reușit să învăț limba maghiară.

Ceea ce s-a spus la întâlnirea secuilor este cu totul aberant, dar atâta timp cât nu se încalcă legea, cred că este mai bine să ignorăm astfel de manifestări, poate realizează că bat câmpii. Nu de alta, dar să nu atragem atenția de la alte subiecte.

Din nou, despre învăţământ

Astăzi este ziua decisivă pentru legile educaţiei. În timp ce partidele se ceartă pe pachetele legislative, profesorilor li se aduce la cunoştinţă în fiecare zi, fie că li se taie sporurile, fie că trebuie să-şi ia concediu forţat sau mai rău, să-şi facă bagajele şi să plece.

Deşi profesorii îşi aşteaptă liniştiţi soarta, sindicatele ţipă că aşa nu se mai poate. Dar aude oare cineva vocea lor? Am mai văzut legi adoptate la repezeală şi până azi resimţim efectul lor.

Datorită acestul lucru mi-am exprimat poziţia, în câteva rânduri:

Articol Jurnal arădean 

Articol Glasul Aradului

Școala de vară, la final

Sâmbăta a fost ultima zi a școlii de vară “Informatica la Castel” și nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Au fost câteva zile deosebite, în care toți cei prezenți am reușit să ne unim forțele pentru ca acest eveniment să fie, nu doar unul cu impact științific, dar și unul în care s-au legat prietenii. Toți am fost de acord că acesta este doar primul pas și am “copt” deja câteva surprize pentru viitoarea ediție. Am avut și trei premianți la concurs și ca un făcut, unul e vâlcean, unul moldovean și normal… unul ardelean. Nici că se putea mai bine, am împăcat toată țara.

Deosebit de atractiv a fost și concursul de fotografie prin care am descoperit că și informaticienii sunt artiști. De fapt eu știam…

Așa că, dragii mei colegi, vă mulțumesc pentru zilele frumoase petrecute împreună și să ne vedem cu bine vara viitoare !

Încă o serie de poze. Cele care vor fi postate în următoarele zile le veți găsi pe pagina evenimentului.

Articol în Jurnal arădean

Articol în Glasul Aradului

Filmuleţul lui Hanelore

Pozele lui Sabin

Şcoala de vară

De câteva zile ne aflăm la Castelul din Macea, la o şcoală de vară intitulată sugestiv “Informatica la Castel”. În momentul în care am organizat această manifestare nu m-am gândit că vor participa specialişti din întreaga ţară şi nici că, un grup format din elevi, studenţi, cadre didactice universitare, profesori de liceu, specialişti IT din mediul economic sau doar pasionaţi ai acestui domeniu, se va închega atât de bine, ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Într-adevăr o parte dintre noi ne cunoştem de ceva ani buni, dar probabil şi atmosfera castelului şi a grădinii botanice ne-a făcut să ne apropiem mai mult.

Pentru că nu prea am avut timp să scriu despre eveniment, am să dau un link către blog-ul şcolii de vară “Informatica la Castel”.

Mâine vor fi trase concluziile, vor fi desemnaţi câştigătorii concursului ProInfo şi cel al concursului de fotografie cu tema Muzica verde la castel.

Iată şi primele poze postate de către unul dintre participanţi.

Articol în Europeanul

Cea mai bună apărare este atacul

Nu ştiu care sunt originile acestei expresii, dar observ că devine din ce în ce mai actuală. Văzându-se încolţită din toate părţile, Elena Udrea şi colegii din partid au început să iasă în presă cu tot felul de acuzaţii. Cap de afiş au fost interceptările, despre care nu s-a stabilit deocamdată că ar fi legale, necunoscându-se sau nedorind să se cunoască autorii lor. Dacă doamna Udrea se consideră nevinovată, era normal să profite de dreptul de a se apăra. Ca să nu mai menţionez faptul că, conform Constituţiei, prezentarea în faţa comisiei desemnate de Parlament este chiar o obligaţie… Dar cine mai respectă Constituţia în ţara asta ?

S-a făcut atâta tam-tam despre conţinutul interceptărilor de la comisie, dar fiind ilegale,  acestea nu pot constitui o bază de acuzare. Mă mir că un jurist de talia ministrului turismului nu ştie atâta lucru şi se face de râs ieşind în presă cu acuzaţii la adresa membrilor comisiei. Până la urmă, comentariile acestora nici nu erau ieşite din comun, iar pe de altă parte puteau să vorbească zile în şir dacă dovezile nu sunt clare şi evidente. Cred că nici unul dintre membri comisiei nu-şi strică imaginea acuzând doar de dragul de a acuza. Deocamdată nici nu se ştie cum se va finaliza acel raport, aşa că nu înţeleg de ce se încearcă discreditarea lor cu orice chip. Până la urmă doar justiţia este în măsură să facă dreptate ! Deşi este destul de greu, acesta este un lucru în care fiecare român ar trebui să creadă.

Unde-i logica ?

De când la conducere se află acest guvern,  încerc să găsesc o logică a acţiunilor sale. M-am săturat să scriu despre haosul care domneşte, dar mi se pare din ce în ce mai grav, pentru că pe zi ce trece nu mai înţeleg nimic, nu văd nici o direcţie, nici o acţiune, nimic ! Nici măcar FMI nu a solicitat din partea guvernului nişte măsuri punctuale, ci doar de ordin general, cum ar fi scăderea cheltuielilor. Dar cum să le scazi într-un mod în care populaţia să fie cât mai puţin afectată, e o problemă care în fiecare zi are alte soluţii.

Iată câteva exemple care mi se par cu totul ilogice.

Dacă, cu câteva săptămâni în urmă se spunea că este posibil să nu mai fie suficienţi banii pentru plata salariilor şi pensiilor, zilele trecute se anunţă cu surle şi trâmbiţe că vor creşte pensiile. Pe de altă parte salariaţii de la stat se întreabă dacă mâine vor mai avea un loc de muncă sau dacă vor mai putea trăi decent din salariul pe care îl vor lua. Aici poate a existat un dram de gândire, dar desigur, în interes electoral, pentru că dacă este să punem în balanţă numărul pensionarilor, care de obicei sunt conştincioşi şi merg la vot şi numărul disponibilizaţilor, este clar că balanţa înclină spre prima categorie. Dacă se aplică varianta cu scăderea salariilor, indirect prin intermediul concediilor fără plată, la toţi bugetarii, atunci nu mai sunt sigură.

Legat de posibilele disponibilizări, din nou mister !  Care sunt criteriile care se aplică la selecţia celor daţi afară ? Dacă până în prezent nu există astfel de criterii de performanţă, degeaba se inventează acum, pentru că poate apărea foarte uşor acuzaţia că acestea sunt create pentru a favoriza anumite persoane. În plus, aceste criterii ar trebui să fie stabilile pe nişte principii unitare, chiar dacă ele vor fi diferite de la un sector la altul. Dar ce le pasă lor ? Altă întrebare: a făcut cineva un calcul în ceea ce priveşte diferenţa dintre salariile acestor oameni (care sigur nu vor fi cei din vârful piramidei) şi ajutorul de şomaj pe care statul trebuie să îl acorde acestora? Merită oare ? Mă deranjează că peste noapte apar tot felul de soluţii, dar nu vine nimeni, cu un creion şi o hârtie în mână, să ne spună cât se câştigă în urma acestor măsuri, bine-nţeles după ce se iau în calcul toate implicatiile posibile.  Apar unii şi alţii la televizor să ne explice, dar nu ne spun decât poveşti de adormit copiii.

Faptul că oamenii vor câştiga mai puţin va reduce consumul. Este bine ? Nu intrăm într-un vârtej fără scăpare ? Nu sunt economistă, dar îmi pun logic nişte întrebări.

Să nu mai amintim faptul că se doreşte reducerea personalului sau trimiterea lui în concedii fără plată, iar unele ministere, e drept, justificând bugetele aprobate, nu mai ştiu pe ce să împrăştie banii.

Mă bucur totuşi că o parte din guvernanţi încep să recunoască, chiar dacă cu jumătate de gură, că unele măsuri, cum ar fi introducerea impozitului minim, nu sunt tocmai potrivite pentru perioade de criză.

Iar despre încăpăţânarea cu asumarea răspunderii nu mai zic nimic. Doar că nu se poate ca legile educaţiei să treacă, aşa, ca gâsca prin apă. Nu mă încălzeşte cu nimic faptul că cei care îşi asumă răspunderea vor recunoaşte odată că au greşit. Mi se pare foarte important ca aceste legi să fie dezbătute în parlament.

Ar mai fi multe exemple, dar este foarte clar că această guvernare pesedisto-pedelistă, prin măsurile propuse, se balansează de la stânga la dreapta şi nu cred că îşi va găsi în curând echilibrul.

Orașul vechi

Azi a venit rândul orașului Rhodos (vechi) de a fi explorat. De data aceasta, eu și colega mea din Timișoara, am luat-o pe cont propriu, înarmate cu hărți și ceva documentație.

Ca un scurt istoric, orașul Rhodos, capitala Dodecanezului, a făcut parte din Imperiul Roman și Bizantin, înainte de a fi cucerit de cavalerii ioaniți, care au ocupat insula între 1306-1519. Au urmat stăpânirile otomană și italiană. Orașul Rhodos este locuit de peste 2400 de ani. Cetatea medievală este dominată de Palatul Marilor Maeștri și se leagă de cel nou prin portul Mandraki, străjuit la intrare de o ciută și un cerb, simbolurile Rhodosului. Se presupune că în acest loc, pe vremuri, străjuia colosul din Rhodos, una din cele șapte minuni ale lumii. Această statuie uriașă îl reprezenta pe zeul Helios și avea o înălțime de 35-40m. A fost construită în anul 305 î.Hr. pentru a celebra victoria Rhodosului asupra asediatorului macedonean Demetrios. Construcția a durat 12 ani și s-a folosit bronzul provenit de la armele utilizate în război. El a fost doborât în unul din războaie și se zice că anumite părți au fost recuperate din mare, de un întreprinzător evreu și transformate în arme.

Am ajuns cu ușurință la una din cele 11 porți ale orașului și pe rând am vizitat cartierul evreiesc, moscheea lui Suleiman, biblioteca otomană, băile turcești, piața Ippokratous, poarta marinei, un muzeu și cele mai interesante obiective turistice: Palatul Marilor Maeștri care găzduiește și două expoziții și Strada cavalerilor. Primul mare maestru al cavalerilor a fost Foulkes de Villaret, din Franța, din 1305. El a negociat cumpărarea Rhodosului de la stapânul Dodecanezului, amiralul Vignolo de Vignoli. Cavalerii de Rhodos au rămas până în 1522, când au fost expulzați de către cuceritorii turci. După șapte ani, cavalerii s-au stabilit pe Insula Malta.

În tot acest oraș vechi, cu străzi înguste și pietruite, cu piețe, diverse cartiere, biblioteci, teatru, băi și multe alte vestigii, comercianții greci au deschis magazine de suveniruri și taverne, care de data aceasta funcționează de dimineața până noaptea, nu ca în orașul nou, în care totul se închide la prânz, iar seara nu mai ai nici o șansă să găsești un magazin deschis după ora 9. Cu puțină imaginație și cu ceea ce am vazut prin filmele istorice, nu mi-a fost greu să-mi închipui cum arăta acest oraș în perioada sa de glorie. Aceeași agitație, dar cu alte personaje.

Așa a trecut încă o zi în Rhodos și ne-a rămas foarte puțin timp să ne bucurăm de mare. Timpul a trecut foarte repede, dar și de această dată am rămas cu imagini pe care probabil nu le vom uita niciodată.

Turul insulei Rhodos

Ieri am susținut prezentarea, așa că nu am prea avut timp de altceva, dar azi am avut în program o excursie prin care să facem turul insulei.

Prima oprire a fost în orașul Lindos aflat pe malul Mării Mediterane și recunoscut prin plaja cu nisip fin. Această localitate a fost întemeiată în anul 1200 i.Hr. Față de zona vestică a insulei Rhodos, unde se află hotelul nostru, acea zonă este mult mai liniștită. Aici obiectivul principal a fost cetatea Acropolis ceea ce înseamnă în limba greacă orașul de sus. Am urcat pe niște alei foarte înguste pavate cu pietre de mare, șlefuite de cei care au trecut de-a lungul anilor pe acolo, pe marginea cărora se înșirau magazinele de suveniruri și cafenele. Temperatura în această zi a fost de 41 de grade, dar am rezistat eroic. Doar în cetate, unde eram mai puțin feriți de umbră a fost mai greu. Peisajul văzut de sus este minunat. La poalele cetății se vedeau casele albe ale orașului nou, dar și mici golfuri în care erau ancorate câteva corăbii.

Drumul a continuat pe coasta estică până în satul Apolakia, sat datat din secolul al XII-lea. Pe drum am auzit tot felul de povești legate de această zonă, precum și rolul diverselor ordine de cavaleri în dezvoltarea economică a zonei. Deși zona este foarte aridă, am întâlnit numeroase plantații de măslini și citrice, dar și păduri de pini și chiparoși. Se spune că industria legată de măslini este cea care se ridică la nivelul veniturilor obținute din turism. Din loc în loc am întâlnit porțiuni devastate de incendii.

După ce am luat masa la o tavernă, nu tocmai pe gustul meu, am vizitat două sate, Monolithos și Siana, vestite prin producția de miere și souma, o băutură tradițională, un fel de țuică de a lor, care combinată cu anason, este cunoscuta băutură uzo. În Monolithos am văzut și ruinele unui castel din secolul al XV-lea, construit de cavalerii de Rhodos. Tot de aici am putut admira panorama asupra insulelor Chalki și Karpathos.
Fiind deja pe coasta de vest, am oprit la o fabrică de vinuri, din apropierea orașului Emponas, unde cei care nu au fost doborâți de căldură au putut degusta diverse soiuri de vin.

Ultima oprire a fost la Valea Fluturilor (Petaloudes), o vale îngustă, străbătută de un pârâu. Ni s-a explicat că fluturii (de fapt o specie de molii-tigru) sunt atrași de rășina aurie de lemn dulce, cu diverse arome. Localnicii considerau că o să fim încântați, dar cum noi, în România avem atâtea specii de fluturi, eu personal, nu am fost prea entuziasmată. Mă gândeam cum știu unii ca din aproape nimic să promoveze turismul, iar la noi unde avem atâtea…

Spre seară am ajuns obosiți, mai mult din cauza căldurii, decât de efortul făcut.

În final, nu pot să spun că nu mi-a plăcut excursia, dar comparând cu Turcia (unde am fost în ultimii doi ani), nu se compară, nici ca promovare, nici ca servicii și nici ca prețuri !